Ramona Pantea este un caz în totul și totul particular între debuturile poetice în stare de normalitate. Ea s-a născut în mod cert cu poezia pe buze. Încă de când a început să murmure cuvinte, ce să mai vorbim de știința scrierii lor!, a dictat, cum însăși mărturisește, „poeme lui tată”. Iar apoi când a deprins știința scrierii de mână și ispita de a se folosi de facilitățile calculatorului, jocul său de-a v-ați ascunselea cu necunoscuta cu ambiție de a se cunoaște și exprima a devenit o îndeletnicire curentă, obsesivă. Ceea ce e curios e faptul că harul născocirilor nu încetează nicio clipă de-a lungul anilor (a unei vieți) să curgă valuri, valuri, inundând sute de pagini de caiete, dar și beneficiind de miracolele pe care le pun la dispoziție tehnologiile moderne de comunicare, facebook-ul devenindu-i un prieten de suflet în nevoia de a se rosti. Nu exersează, se pare, niciun control asupra versurilor, oricum dorim să le spunem, căci ele îndeplinesc rolul unui ritual și se revarsă pur și simplu dintr-un prea plin interior, constituind o formă de eliberare de ceea ce-i aparține cu vârf și îndesat. Așa se explică de ce au rămas până la vârsta maturității în floare sub sechestru în sertare sau intime confesiuni destinate să bucure persoane din imediata apropiere. Credința mea e că tipărirea unei mici părți a lor în pagini de carte e de natură să surprindă și să îndemne la reflecție. Terapeutul de vocație și riguros profesionalism, am numit-o pe Ramona Pantea, consider că a procedat excelent atunci când s-a decis să le facă publice, oferindu-le cititorilor ca pe o formă de terapie.
Ion Cocora
