Spirit care cunoaște proba deșertului și a unor scenarii paideice petrecute aici și aiurea, cu patosul încrecarilor în tot atâtea experiențe pastorale, slujitor al Mîntuitorului nu doar în lumea mundană și împărțindu-se (fără a-și efașa ori împuțina identitatea de sine) cu egală iubire de semeni între Biserică, școală și strada, Constantin Valer Necula este, în egală măsură, preot, dascăl și poet. Nu știu dacă este la mijloc o succesiune de roluri și nici dacă, în cazul în acre ar fi, ordinea nu poate fi exact inversă, sau dacă nu cumva, pentru a face de prisos convențiile mai degrabă didactice, altul este adevărul: fiecare parte are forța întregului deodată cu celelalte, multuplul este cele ce instituie și da putere a ceea ce numim unu. În rolurile complementare pe care, prin firea sa, le trăiește fie în spațiul saturat de sacru al Bisericii, fie în cele al cetății în care trenscendentul coboară, pentru a invoca un gînd blagian, poezia reprezintă însă, pentru C. Valer Necula, Grundul propriei ființe. Vorbele sale, aproape oriunde ar fi rostite, dar și comunicarea sa nonverbală au, implicit, o urzeală eminamete poetică, aici avîndu-și obârșia, poate, vraja discursului său atât de fascinant prin simplitatea profundă a lexicului și a construcțiilor încărcate de emoție și sapiential. Trăsături potențate, desigur, de formația sa teologică, o structură care, atunci când fecundează stratrile de adâncime ale culturii poersonale, poate genera un fel de discurs îndrăgostit. Ion Dur
