In cautarea ingerilor pierduti

Ediție îngrijită de Leontin Horațiu Iuhas. Prefață de Ana Blandiana   La cincizeci de ani (de Ana Blandiana)   Întrebarea ce ar însemna și cum ar fi citite aceste versuri, dacă nu ar fi semnate de Doina Cornea, nu are sens. Pentru că sensul publicării lor și chiar sensul lor, al versurilor, este acela de a încerca să descifreze din încă un unghi personalitatea – cuprinsă de o lumină misterioasă eludând contururile – care ne‑a marcat istoria sufletească și istoria propriu‑zisă în ultimele decenii ale secolului 20. M‑am gândit adesea la acel straniu moment, plasat în preajma vârstei de 50 de ani a doamnei fragile că o statuetă de Tanagra – mama a doi copii mari și asistenta la catedra de franceză a Universității din Cluj – momentul care a decis‑o să‑și schimbe atât de brusc și atât de dramatic destinul. Cum, unde și când a fost clipa în care s‑a așezat la masă, a luat o foaie de hârtie și un pix și a început să scrie prima scrisoare de protest? Care a fost punctul din care vocea de fetiță timidă a profesoarei de franceză a început să răsune și să fie ascultată până la celălalt capăt al lumii că voce a României? M‑am întrebat, fără să fi avut curajul să o întreb și pe ea, dacă a fost vorba doar de exasperare, de atingerea gradului zero al suportabilității sau existase în plus – așa cum simțeam – ceva mai profund și mai greu de definit? Fără să fi dezlegat enigma, versurile mi‑au con­firmat bănuiala. Doamna Cornea a început să scrie versuri nu în adolescență, când „nu e om să nu fi scris o poezie”, ci la cincizeci de ani, cum singura mărturisește mirandu‑se „Un om deci/ căruia să‑i trebuiască/ cincizeci de ani/ ca să învețe să coboare/ treptele ce duc/ înspre taina cuvintelor”. Iar taina cuvintelor a cuprins pentru ea, în egală măsură, poezia și curajul. Doamna Cornea a început să scrie versuri la aceeași vârstă la care a început să scrie protestele ca și când atunci s‑ar fi produs un declic care a schimbat perspectivă, care a întors ochii destinului în altă direcție. De altfel, există mai multe poeme în care apare sintagma „La cincizeci de ani” și gândul merge mai departe cu un fel de uimire: „La cincizeci de ani, încet ochii și‑i îndreaptă spre nemărginit” sau „La cincizeci de ani/ încet privirile rotesc sub tainică chemare”... Dacă ar trebui să rezum în doar două cuvinte sensul acestor poeme, cred că m‑aș mărgini la latinescul Unde malum? De unde vine răul? Este o întrebare care revine sub diverse forme în acest volum dându‑i măsura adâncimii și a suferinței: „Suntem bolnavi?” (există chiar două poezii cu acest titlu); „De ce eu oare sângele mi‑am dat?” (se întreabă Horia, conducătorul răscoalei); „Unde aș putea să mă ascund de privirea lor murdară?”; „De ce mă rătăcesc mereu în somnu‑acesta greu?”; „Ce va mai rămâne/ Din tot ce am trăit?”. Întrebări existențiale sau descrieri de coșmaruri, versificări ale unor momente de depresie sau pur și simplu rugăciuni, versurile Doinei Cornea redau cadrul sufletesc din care s‑au născut protestele și uneori chiar îl descriu ca pe un peisaj cotidian generator de revoltă: „Trecători cu fețe șterse/ și cu gulere murdare/ Ce târasc/ Sacoșe pline/ De‑nlocuitori de toate/ Și de gânduri și de vise...” sau „Dincolo de stația de autobuz/ Unde viermuiau că într‑un mușuroi/ Oameni de tot soiul... și vii și morți,/ Bătrâni, copii, și tineri deopotrivă.../ Printre gunoaie și bilete aruncate,/ mânii, suspine, strigăte sau chicote obscene...” Strânse în două volume, nedate la tipar („În căutarea îngerilor pierduți” și „Lacrimi de aramă”), ambele dedicate fiului ei care i‑a fost nu numai mereu alături, ci a fost chiar o parte din ea însăși, versurile Doinei Cornea sunt publicate acum pentru prima oară și ne fac să înțelegem izvorul adânc, profundă disperare din care s‑a născut forța spirituală care i‑a purtat numele. Astfel, ele sunt cealaltă parte, secretă, deprimantă, a curajului, cu atât mai eroic cu cât nu avea ca punct de sprijin în univers, în timp ce ne ținea locul în fața lumii întregi, decât credința și iubirea. Pentru că „lumea e fragilă când nu poți iubi”, spune poeta.   Nota bio-bibliografică (de Leontin Horațiu Iuhas)   Așa cum spunea chiar Doina Cornea într‑una din autobiografiile ce trebuiau făcute anual la Universitatea din Cluj, „decât prin enumerarea unor date și evenimente autobiografice exterioare stereotipe (studii, condamnări, politică, rudenii etc.) – date rupte de adevărul psihic ascuns al trăirilor umane, specifice de la individ la individ – am cunoaște, cred, mai multe adevăruri despre un om, dacă am ști de câte ori s‑a uitat noaptea la «Carul Mare», sau de câte ori s‑a aplecat cu duioșie asupra unei flori.” Doina Cornea a iubit. A iubit oamenii din jurul ei, a iubit florile pe care le îngrijea an de an și care, de multe ori erau singurele ei confidente. A iubit culorile blânde pe care le‑a combinat cu migală, transformându‑le în tablouri. Cuvintele a‑ncercat să le transforme în poezii, minciunile ce se spuneau a‑ncercat să le înlocuiască cu adevăruri. Pentru cei care cred mai mult în cifre decât în flori și stele: S‑a născut la Brașov în 30 mai 1929 și a plecat la Îngeri în 4 mai 2018. A urmat cursurile școlii germane din Reghin (1936‑1942), a celei maghiare din Reghin (1943‑1944) și a liceului românesc de fete, proaspăt reînființat, „Unirea” din Târgu-Mureș, în 1945. Între 1946 și 1948 a urmat Liceul Ortodox de fete din Cluj, după care a făcut Facultatea de Filologie a Universității „Victor Babeș” din Cluj între anii 1948 și 1952. Între 1952 și 1958 a fost profesoară de liceu la Zalău și din anul 1958 a funcționat ca asistența la Facultatea de Filologie din Cluj până în anul 1983 când – urmare a unei scrisori adresate „celor care nu au încetat să gândească”, prin intermediul postului de radio Europa Liberă – a fost dată afară. Între 1982 și 1989 a adresat, prin intermediul postului de radio Europa Liberă, câteva zeci de scrisori adresate atât lui Nicolae Ceaușescu, cât și unor personalități internaționale. Ca urmare a so­lidarizării cu protestul muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987, și a distribuirii de manifeste, a fost arestată timp de cinci săptămâni. Până în 21 Decembrie 1989 a avut un regim de arest la domiciliu, fiind hăituită, înjurată, scuipată, bătută de către securiști. După 1989 a acționat în cadrul a diverse organizații (PNȚ‑CD, Grupul pentru Dialog Social, Alianța Civică, Forumul Democrat Antitotalitar, Fundația Memoria etc.) sau în nume personal pentru instaurarea unui stat de drept în România. Traduceri: Mircea Eliade, Încercarea labi­rîntului (Dacia, 1990 și Humanitas, 2007); Petru Gherman, Preafericitul Ieremia Valahul (Dacia, 1991); Prințul Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin (Dacia, 1995), Ultimele mărturii (Dacia, 1997) și Frag­mente postume (Dacia, 2003). Volume: Libertate? (Criterion, 1990 și Humanitas, 1992); Fata nevăzută a lucrurilor (Dacia, 1999 și Editions du Felin, 2001); Puterea fragilității (Humanitas, 2006); Jurnal. Ultimele caiete (Fundația Academia Civică, 2009). Cele mai importante distincții: Premiul Thorolf Rafto (1989), Doctor Honoris Causa al Uni­versitații libere din Bruxelles (1989), Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce (2000), Legiunea de Onoare a Franței în grad de Ofițer (2000), Ordinul de Cavaler al Sfântului Silvestru, Papa (Vatican, 2003), Legiunea de Onoare a Franței în grad de Comandor (2009), Crucea Casei Regale a României (2009).