In furtuni de otel

    "În furtuni de oțel este incontestabil cea mai frumoasă carte de război pe care am citit-o; de o bună credință, o veracitate și o onestitate perfecte." - ANDRE GIDE, 1942     „Junger este un soldat înnăscut, un tip splendid de mercenar care posedă un remarcabil talent descriptiv. Cărțile sale exercită cred o influență mai pacifistă decât toate celelalte. Se vede la el războiul absolut nud, plăcerea crudă a uciderii." - ERICH MARIA REMARQUE, 1929     „Jurnalele de război ale lui Ernst Junger oferă poate exemplul cel mai bun și mai onest al dificultăților imense la care se expune individul când vrea să-și conserve intact sistemul de valori și conceptul său de adevăr lume în care adevărul și morala au pierdut orice formă identificabilă de expresie." - HANNAH ARENDT, 1950     „Nu mai sunt de mult un om al războiului, ci doar un om gata să se bată fără greș împotriva oricărei violente sau injustiții." - ERNST JUNGER, 1992     „Am fost împins spre eroism de Orlando furioso de Ariosto. Cuvintele lui, rîmele lui citite în timpul răgazurilor dintre o luptă și alta m-au motivat. Și nu retorică și ideologia războinică dezvoltate după victoria din războiul franco-prusac de la 1870-1871, a cărei importanță a fost supraestimată de părinții noștri." - ERNST JUNGER, 1995     Fragment din volumul "În furtuni de oțel" de Ernst Junger:     „Capitolul 13. Regnieville     Pe 4 august 1917 am coborât din tren în vestitul Mars-la-Tour. Compania a 7-a și a 8-a au fost încărtiruite în Doncourt, unde am dus câteva zile o viață perfect contemplativă. Doar hrana neîndestulătoare m-a pus în oarecare încurcătură. Era strict interzis să ne luăm hrana de pe câmp; cu toate astea, jandarmii militari îmi raportau aproape în fiecare dimineață numele câtorva oameni pe care îi găsiseră scoțând cartofi din pământ și pe care nu puteam să nu-i pedepsesc - „fiindcă se lăsaseră prinși", cum sună justificarea mea, desigur neoficială.     În aceste zile a trebuit să constat și eu că bunul pe nedrept dobândit nu priește. Tebbe și cu mine luasem dintr-un castel flamând părăsit o trăsură princiară închisă și ne-am priceput s-o sustragem pe durata călătoriei privirilor iscoditoare. Plănuiam o excursie magnifică la Metz ca să ne mai bucurăm o dată, din plin, de viață. Într-o după-amiază am înhămat caii și am pornit. Din păcate, trăsura nu avea frână, era făcută pentru câmpia flamandă, nu pentru zona muntoasă din Lorenă. Încă din sat am început s-o luăm la vale și în scurt timp ne-am pomenit într-o cursă vâjâitoare care nu se putea sfârși decât rău. Primul a sărit din trăsură vizitiul, apoi Tebbe care, într-o stare jalnică, a aterizat pe un morman de unelte agricole. Am rămas singur pe pernele de mătase și mă simțeam foarte inconfortabil. S-a deschis una din uși care a fost apoi smulsă fără dificultate de un stâlp de telegraf. În cele din urmă, trăsura s-a rostogolit pe un drum povârnit și s-a sfărâmat de zidul unei case. Spre uimirea mea am constatat, în timp ce părăseam printr-o fereastră trăsură sfărâmată, că rămăsesem teafăr.     Pe 9 august compania a fost inspectată de comandantul diviziunii, general maiorul von Busse, care i-a adus elogii pentru bună conduită în luptă. În după-amiaza următoare am fost îmbarcați în tren și duși până aproape de Thiancourt. De-acolo am mărșăluit spre noua noastră poziție care se întindea pe înălțimile bogat împădurite din Cote Lorraine, în fața satului distrus de bombardamente și cunoscut din unele ordine de zi.     În prima dimineață mi-am inspectat sectorul care mi s-a părut foarte lung pentru o companie și care constă dintr-un talmeș-balmeș inextricabil de tranșee, parțial ruinate. Linia din față fusese în multe locuri distrusă de minele tripode cu aripi, curente aici. Galeria mea se află la o sută de metri în spate, în așa-numita tranșee de comunicație, aproape de șoseaua care ieșea din Regnieville. Pentru prima oară, după mult timp, ne aflăm din nou față în față cu francezii.”