In miscare. O viata

La începutul anului 2015, aflând că mai are puțin de trăit, Oliver Sacks a trimis cotidianului New York Times o declarație în care spunea: „Îmi revine acum să aleg în ce fel voi trăi lunile care-mi rămân de trăit. Ar trebui să fie în cel mai plin, mai profund și mai productiv mod cu putință.“ Două luni mai târziu îi apărea ceea ce avea să fie ultima sa carte, un volum de memorii în care autorul Omului care își confunda soția cu o pălărie privește în urmă cu seninătate și nostalgie, cu un umor menit să spulbere orice urmă de autocomplezență, dar și cu încredințarea că viața nu i-a fost zadarnică. De la patimă pentru motociclete și haltere din tinerețe până la cea pentru înot și scufundări nutrită până în ultimii ani, de la pasiunea pentru chimie și medicină la frământările privind calea de urmat în practica medicală și neastâmpărul cercetătorului dedicat fără rest neurologiei și fiziologiei, întreaga viață a autorului pare să fi stat sub semnul unei mișcări necontenite și al unei energii fără margini. Mai presus de toate însă, prin evocarea numeroasei sale familii și a numeroșilor săi prieteni (printre care Thom Gunn, A.R. Luria, W.H. Auden, Francis Crick sau Robert De Niro și Robin Williams), prin evocarea atâtor pacienți cărora le-a purtat un interes și o compasiune nesmintite, memoriile lui Oliver Sacks vorbesc despre marea lui dorința de a înțelege, despre căldura umană care i-a animat întreaga viață și activitate și, nu în ultimul rând, despre marea bucurie a scrisului. „Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun că o înclinație spre povești, spre narațiune, ține de firea universală a oamenilor, împreună cu capacitățile noastre lingvistice, cu conștiința de sine și cu memoria autobiografică. Scrisul, atunci când merge bine, îmi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Mă transportă într-un alt loc — indiferent de subiect —, unde sunt complet absorbit și uit de gândurile care m-ar putea distrage, de griji, de preocupări și chiar de trecerea timpului. În aceste stări sufletești deosebite, divine, pot să scriu fără oprire până când nu mai văd hârtia. Abia atunci îmi dau seama că s-a făcut seara și că mi-am petrecut toată ziua scriind. Într-o viață de om, am scris milioane de cuvinte, însă scrisul mi se pare în continuare la fel de proaspăt și la fel de plăcut ca atunci când l-am încercat pentru prima oară, acum aproape șaptezeci de ani.“ (Oliver SACKS)