Am înțeles la un moment dat că, de unul singur, nu voi putea schimba lumea. Așa că nu mi-a rămas decât să mă duc undeva departe de lume, să trăiesc singur, într-o cabană. În pădurile Siberiei. Am cumpărat o izbă de lemn, pe tărâmurile nimănui, la marginea lacului Baikal. Acolo, la cinci zile de mers pe jos de prima așezare umană, înconjurat de natură sălbatică, am încercat timp de șase luni să descopăr fericirea. și cred că am reușit. Doi câini, o vatră, niște vreascuri de foc și o fereastră de la care puteam privi lacul – nici n-aveam nevoie de mai mult în viață. Nu cumva libertatea înseamnă, în primul rând, să fii stăpân pe timpul tău? Nu cumva fericirea înseamnă, la urma urmei, să ai parte din plin de singurătate, spațiu și liniște – lucruri care le lipsesc oamenilor din marile orașe? Atât timp cât există cabane pierdute în locuri neștiute de nimeni, nu e totul pierdut.
