Inca o tura de carusel

Cartea este o descriere în culori vii și cu fine reflecții filozofice a călătoriei lui Tiziano Terzani din New York in India, Thailanda, Hong Kong, Filipine, Himalaya. Tot acest drum, autorul l-a parcurs în căutarea leacului pentru boala care a venit pe neașteptate. Terzani descrie nu doar disperata căutare a unui tratament pentru a păcăli moartea–începând de la chimio-și radioterapie până la ayurveda și homeopatie–, ci și viața celor din jur, a oamenilor diferiți din țări și culturi diferite, cu obiceiurile și tradițiile lor. „Încă o tură de carusel” nu este un istoric al bolii sau un rămas bun de la viață, ci, dimpotrivă, este o carte-spovedanie a omului care nu s-a supus, ci a acceptat și a învățat să trăiască în armonie cu viteza propriei vieți și a Universului. Este o poveste despre călătoria omului în căutare de sine și eliberare de frică de moarte. Notițele, pline de umor ale autorului, bazate pe înțelegerea profundă a culturii occidentale și acceptarea deplină a culturii orientale, fac această carte să fie interesantă celui mai larg public. „În noaptea aceea la spital... mi-a trecut prin minte o imagine cu mine, care de-atunci mă însoțește. Mi s-a părut că toată viața mea fusese ca în călușei: încă de la început mi se întâmplase să mă urc pe calul alb și pe el mă învârtisem și mă legănasem după bunul plac fără ca vreodată cineva să fi venit să mă întrebe dacă am bilet. Bine. Acum trecea controlorul, plăteam ce datorăm și, dacă-mi mergea bine, poate reușeam chiar să fac... încă o tură în călușei.” Fragment din cartea "Încă o tură de carusel" de Tiziano Terzani "Tipul din oglinda   Situația era cea dintr-un acvariu. Iar eu eram peștele. Cu ochii holbați, respirând cu gura deschisă, în tăcere, apărat de toate intemperiile, ticsit de antibiotice, vaccinat până și contra unei posibile răceli despre care medicii spuneau că în cazul meu ar fi putut fi periculoasă, stăteam singur în bazinul meu să observ, uneori nemișcat ore întregi, lumea care se agita chiar, dincolo de peretele meu de sticlă: New York. Apartamentul era la etajul cinci: destul de jos ca să am încă posibilitatea să văd strada, cu scena sa de teatru neîntrerupt al vieții, și destul de sus ca să văd, în cadrul mării ferestre care dădea spre nord, întinderea de copaci din Central Park, având în spate silueta zgârie-norilor. La fel ca peștelui, lumea aceea stranie de dincolo de sticlă, cu zgornotele ei care ajungeau la mine obtuze și estompate, mi se părea și mie îndepărtată și absurdă. Mă simțeam cu capul golit; eram incapabil să gândesc cu precizie; aveam oasele amorțite, brațele fără vlagă, și acea țopăială de afară a acelora mulți care se întâlneau, se ciocneau, se salutau și alergau mi se părea atât de distonantă față de ritmul meu încât uneori izbucneam în râs, ca și cum aș fi fost spectatorul unui film vechi cu Charlie Chaplin. Nici măcar cadența naturală a soarelui care răsărea și apunea cu încurajatoare punctualitate pe cele două laturi opuse ale acvariului meu nu părea să coincidă cu ritmul corpului meu. Deseori mă apucă somnul în mijlocul zilei și-mi venea să stau treaz noaptea când urletul sirenelor poliției, pompierilor și ambulanțelor era din ce în ce mai obsesiv, adăugând un val ulterior de teama întunericului. Luni de zile fereastra aia a fost tovarășa mea: de acolo am văzut trecerea maratonului și zăpada așternându-se alba peste oraș; am observat cum se aleargă veverițele prin copacii despuiați și cum dispar apoi printre frunzele coroanelor verzi apărute în primăvară."