Când a făcut Dumnezeu pe om – zice ava Dorotei –, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte și luminos, având însușirea unei scântei ce luminează mintea și-i arătă acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numește conștiința și ea este legea firii lui (...). Când conștiința noastră ne spune să facem ceva, și disprețuim glasul ei, și iarăși ne spune și nu facem, ci rămânem călcând-o pe ea, o astupăm, și nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara așezată asupra ei. Ci, ca o lampă afumată, începe să ne arate lucrurile mai încețoșat și mai întunecos; și din pricina înaintării păcatului nimeni nu-și mai poate vedea limpede fața sa, ci ca într-o apă tulburată de multe gunoaie. Așa ajungem să nu mai auzim cele ce ni le spune conștiința noastră, încât ne pare aproape că nici nu o mai avem. Dar nu e nimeni care să nu o aibă. Căci e ceva dumnezeiesc, precum am spus, și nu se pierde niciodată, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce suntem datori.
