Indigo

Alina Purcaru (n. 1982) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București. A lucrat în presa cotidiană și a publicat constant cronici de carte și articole în revistele Observator cultural, Dilema veche, Dilematecă, Nouă literaturași Suplimentul de cultură. A debutat cu volumul de poeme rezistentă (Editura Cartea Românească, 2016), este coautoare a romanului colectiv Rubik (Editura Polirom, 2008) și coordonatoare a două volume colective: Povești cu scriitoare și copii (Editura Polirom, 2014) și 10.000 de semne/Otros 10.000 caracteros (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno-spaniola, Editura ICR, 2017). A scris și o carte pentru copii, Catrina și marele Domn Somn (cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, Editura Cartier, 2017). În prezent, este redactor la revista Observator cultural. Indigo continuă, cu acuitate sporită și cu un sound poetic încă și mai bine individualizat, aventura existențială și livresca din rezistență (2016), căutarea unei identitați feminine sau, pur și simplu, omenești-prea-omenești, imaginând și/sau „scănând” teritorii de dincolo de „visul frumos al oamenilor Xerox”. În plin aflux al teoriilor și al poeticilor „postumaniste”, Alina Purcaru redescoperă și reabilitează tandra simplitate a umanului, nostalgia, curajul confesiunii sau necesitatea comuniunii. Ea scrie despre fragilitate, fărâmițare, (auto)dizolvare ori despre violență și despre „lucrurile dure” ce compun un decor al înstrăinării și sfâșierii, în care eul, reflectându-se într-un șir de „zeițe, sclave, sfinte, convertite, fugite, păgâne”, glisează continuu între greutate și har (în termenii unei Simone Weil). Aici „greutatea/ (…) face timpul să pară timp”, iar rememorarea înseamnă a pătrunde în „noi încăperi izolate cu pluta/duhnind a trecut”. Sincrona sintactic cu ritmurile timpului său, poezia Alinei Purcaru se diferențiază însă de trendul general printr-un accent de gravitate, printr-o tușă ușor retro sau prin discretul gust estetizant, printr-o sugestie de forță și de obstinată „rezistență”. - Bianca Burta-Cernat   Celor cărora li se va părea că poezia Alinei Purcaru poartă, în acest Indigo, multiple platoșe derutant-neologice, le recomand un simplu exercițiu de răbdare. Nu peste mult, acordându-și timp, vor ajunge la un poem din altă lume, profund gestual și contondent în esența lui intimă, la finalul căruia aerul începe să semene „cu ora trei dimineață”. N-am să-l rezum, sensibilitatea, în literatură, e irezumabilă. Dar mi se pare că aici, în această piesă situată undeva către mijlocul cărții, stă magmă întregii experiențe pe care Alina Purcaru o condensează și o camuflează. La temperatura ei narativa să topesc abundentele imagini așa zicând lirice și în funcție de curenții ei se deplasează toate plăcile tectonice ale emoției. Mi-e greu să spun cum ar fi arătat volumul fără poemul acesta. E posibil să-și fi găsit, spontan, un alt principiu de coerența afectivă. Ar fi fost, însă, o cu totul altă carte, poate tulburătoare și ea, dar nu decisivă, nu tăioasă, nu organică și vulnerată. Cum e, în toate ale ei, Indigo.  - Cosmin Ciotlos