Ingerul pantofilor

O aripă de înger și un tezaur grafic de noblețe, pentru sufletul de copil al fiecărui om mare. Când ai întâlnit ultima dată un înger? Nu cumva în cutia cu decorațiuni pentru bradul de Crăciun? și își mai amintești cumva dacă avea pantofi? Nu ai dori să îți recapeți pentru o clipă inocență pe care în adolescență te-ai silit să o pierzi? Dar cele mai rafinate modele de pantofi, când le-ai văzut ultima dată? și balerini și escarpeni, și sandale de plajă și bocanci de munte, și Derby și Brogue, și teniși și bascheți cu dungi, cu stele luminoase, cu ciucuri, sau catarame, de lac sau de catifea, pentru întâlniri înalte sau pentru flamenco, în marșul lor triumfal prin imperiul ridicat numai pentru ei de însuși regele pantofilor. Pantofii împăratului Japoniei, ai șahului Persiei, ai lui Aladin sau ai Cenușăresei, ai unor aviatori celebri sau exploratori neobosiți, sportivi dezlănțuiți sau poeți inefabili. Inestimabilă colecție, dar incompletă. Pentru că îi lipsesc pantofii de înger. Acolo, pe balcon, venise un înger. Fără pantofi. Diafan și speriat, plăpând ca un fir de iarbă, ca o pojghiță de gheață, ca o foiță de împachetat a unui cadou pus deoparte. Cu aripi, însă. Aripile speranței, pe care niciodată nu ai răgaz să le atingi. Să le vezi. Să le simți. Să le asculți. Dar să le desenezi? *** „– Tați, vino să vezi! E un domn pe balcon, strigă, într-o zi, Simone, privind afară pe fereastră. Tatăl lui Simone nu răspunse. El nu răspundea niciodată. „Afacerile înainte de toate“, își spunea el în gând, ori de câte ori i se punea o întrebare. E ceea ce le zicea mereu angajaților săi: – Nu-i timp de vorbe, ci de fapte. – Dar, tați, uită-te! Oare de unde-o fi venit? insistă Simone. „Fir-ar să fie, își zise tatăl lui Simone, iritat. Copilul ăsta nu ascultă. Copilul ăsta vorbește întruna și niciodată nu e atent la tatăl său. Astfel se pierde un timp prețios.“ „Fapte, nu vorbe“ era deviza acestui om de ispravă. De fapt, ceea ce văzuse Simone nu era chiar un domn,ci un înger. Un înger puțin straniu, cu o tunică scurtă, de culoare albă, din care ieșeau la spate două aripi ușor șifonate și prăfuite pe margini, dar categoric aripi: aripi de înger, de înger adevărat, care coborâse din cer, pentru că era nevoie de el exact acolo, pe acel balcon unde nu creștea nimic, nici măcar o mușcată amărâtă și unde nici măcar porumbeii nu veneau, fie doar ca să facă murdărie și apoi să plece.”