Inima indragostita. O istorie neconventionala a iubirii

Inima îndrăgostită. O istorie neconvențională a iubirii. Cum a ajuns inima simbolul suprem al iubirii în artă, filosofie și viața cotidiană Cum a apărut legătura dintre inimă și iubire? Cum a devenit inima simbolul suprem al iubirii și cum a evoluat acesta în decursul timpului, din vremea Scripturilor până în era emoticoanelor din social media? De ce este inima cel mai cunoscut simbol din lume?   Pictura, literatură, teatrul sau teologia ultimelor două milenii oferă, separat și împreună, un răspuns fascinant și deschid noi posibilități de a privi emoția umană supremă. Marilyn Yalom pășește cu atenție într-un muzeu nesfârșit, unde redescoperă îndrăgostiți și povesti celebre sau uitate, mergând din Egiptul antic până în era Facebook-ului. Zei, sfinți, trubaduri, amanți și prinți săgetați de Cupidon prind viața într-o revizitare inedită a nesfârșitei istorii a iubirii. Fragment din cartea "Inima îndrăgostită. O istorie neconvențională a iubirii" de Marilyn Yalom "Oare grecii și romanii chiar credeau că atotputernicii zei de pe muntele Olimp au inventat dragostea între muritori? Să-i lăsăm lui Ovidiu ultimul cuvânt: „Zeii ne sunt de folos, să credem deci că sunt acolo." Mulți dintre contemporanii lui Ovidiu îi împărtășeau scepticismul. Probabil că unii greci și romani erau credincioși fervenți, pe când altil - cu siguranță, mergând înapoi în timp până la Platon - îi considerau pe zei figuri alegorice, tipuri caracteriale sau esențe divine. În miturile greco-romane, zeii se purtau exact ca oamenii: iubeau și se războiau, seduceau tineri și fecioare și uneori chiar răpeau femei. Nu aveau niciun scrupul să-și folosească puterile supranaturale ca să cucerească obiectul pasiunii ori să facă în așa fel încât un muritor să fie mistuit de o iubire distrugătoare. La fel ca forțele naturii, puterile lor erau în mod fundamental amorale, iar iubirea sexuală pe care o inspirau oamenilor era adesea distrugătoare. De exemplu, Medeea, care l-a ajutat pe lason să obțină lână de aur, a ajuns să-și ucidă copiii într-o criză de furie, atunci când el a părăsit-o pentru o altă femeie. Fedra, care s-a îndrăgostit de fiul ei vitreg, Hipolit, i-a provocat moartea în cele din urmă, apoi și-a luat și ea viață. Elena, unită cu Paris prin uneltirile Afroditei, s-a făcut în consecință vinovată de Războiul Troian; dramaturgul Eschil a supranumit-o, foarte potrivit, „o floare a iubirii devoratoare de inimi". În asemenea exemple, dar și în altele, scriitorii antici, cu toții bărbați, au înzestrat personajele feminine mitologice cu inimi în stare de cele mai îngrozitoare fapte. Rar se întâmplă ca inima să se unească în mod armonios cu o altă; dimpotrivă, de multe ori era „devorată", străpunsă, cucerită, invadată, sfâșiată, distrusă."