Inima pura, minte iluminata

    Complet captivanta de la început până la final, cartea “Inima pură, minte iluminată” este o poveste reală de care s-ar putea să te îndrăgostești.     Clasicele memorii ale Maurei O’Halloran au inspirat deja muzicieni și artiști îndrăgiți, un film documentar și numeroși cititori. Această ediție extinsă include materiale noi precum jurnalele și scrisorile sale de dinainte de a ajunge în Japonia, romanul ei neterminat și o postfață ce tratează impactul cultural deosebit al cărții.     La doar 24 de ani, Maura a călătorit în Japonia, unde a început să studieze și să practice zen sub ghidarea unui maestru zen veritabil. În decursul celor trei ani de practică a ajuns să fie recunoscută ca maestra zen într-un timp neobișnuit de scurt, fiind cunoscută ca Soshin-san după numele său monastic. A primit transmiterea învățăturilor lui Buddha în 1982 și a murit într-un accident auto, în Thailanda, șase luni mai târziu.  Cartea aceasta este mărturia realizărilor sale.    Fragment din volum:       “Am progresat mult de la ultimul sesshin (abia ce m-am întors). Călugărul care traducea pentru mine a spus că în trei zile am făcut atâtea koan-uri câte a făcut el în șase luni! Lucrez foarte bine cu Go Roshi și ar fi greu să găsesc pe cineva la fel de bun. Deci iată opțiunile mele — dă-mi un sfat. În toiul bâlbâielilor mele cu Tetsugen-san și după ce a zis „În regulă, deci, e stabilit. Hai să ne căsătorim". (În astfel de momente japoneza mea e deficitară. Ce spusesem?) Căutând disperată o ieșire, am rostit că am un iubit la care încă nu renunțasem și căruia aș vrea să-i scriu. Chiar urăsc presiunile astea constante de a mă căsători. Toată lumea se îngrijorează că îmbătrânesc etc. — spusă ca amabilitate. Dar ce-aș putea face e să accept acest iubit imaginar, să rămân aici până la sfârșitul toamnei (când împlinesc doi ani) și apoi să plec în Franța, să găsesc un alt Roshi și să fac practică post-absolvire.     Cealaltă variantă e să mă calmez (tind să mă crispez când oamenii încep să vorbească de căsătorie), apoi să plec la Tokio și să termin cum trebuie perioada de studiu, adică de trei ani, finalizându-mi pregătirea. Risc să stric totul cu o întrerupere prematură. Tu ce crezi? De fapt, deja mă simt mai calmă după ce ți-am scris. Mare brânză — dacă cineva mă tot împinge să mă căsătoresc pot pur și simplu să refuz. Acum mă zbat de parc-aș fi în lat. Tetsugen va depăși momentul; nu e ca și cum ar fi îndrăgostit de mine. Dar oricum, tu ce crezi că ar trebui să fac? Încearcă să fii obiectivă — nu gândi doar că voi mai sta 1 an și jumătate în Japonia, ia în calcul și calificările mele pentru viitor. Spune-i lui buni să nu-și facă griji. Sub nicio formă n-am să rămân în Japonia. La naiba, cu stilul ăsta chiar mă determină să plec!”