Cartea Initiere in rugaciune - Romano Guardini PDF

Rugăciunea care țâșnește dintr-un imbold interior pare a fi, în general, o excepție. Cel ce ar vrea să-și clădească viața religioasă numai pe acest imbold va ajunge, foarte probabil, să nu se mai roage. Unul ca acesta s-ar asemăna unui om care ar vrea să se abandoneze cu totul intuiției și inspirației și să lase la o parte ordinea, disciplina și muncă. O astfel de viață ar fi expusă hazardului. Ar fi o viață nestatornică, capricioasă și fantezistă; tot ce se numește seriozitate, responsabilitate, siguranță ar dispare. Aceeași soartă ar avea-o și rugăciunea care s-ar lăsa exclusiv în voia spontaneității interioare. Acela care este onest în relațiile sale cu Dumnezeu își dă seama în curând că rugăciunea nu e numai o expresie spontană a interiorului, ci, înainte de orice, ea este o slujire, de care trebuie să ne achităm cu fidelitate și supunere. Pentru a ne ruga, deci, trebuie să vrem și să învățăm a ne ruga. - Romano Guardini Fragment din carte: "Un alt mod de a se sustrage acestei mărturisiri constă în faptul că omul vede foarte bine că a păcătuit — o vede chiar limpede — și o simte arzător, dar se află incapabil de a suporta acest adevăr. Mândria nu-l lăsă să se mărturisească păcătos, dar, cum el nu poate schimba nimic, declară: "locul meu nu e înaintea lui Dumnezeu'', și pleacă. Aci e necesară smerenia. Nu-i de ajuns să se recunoască păcătos, ci trebuie să consimtă la aceasta. Și nu numai din încăpățânarea iubirii de sine, ci cu sinceritate și cu o inimă disponibilă. Dar aci încă nu e vorba de a se întoarce și năpusti contra să însuși; e destul să fie onest și să accepte răspunderea. Omul trebuie să se pună în fața faptului că e păcătos și să-și suporte rușinea; din acest punct va pleca reînnoirea sa. Un al treilea mod de evaziune e descurajarea. Când omul constată că recade mereu și că răul își are rădăcinile în străfundul ființei sale, când simte că totul este, în aparență, numai dezordine fără ieșire, el se expune primejdiei de a se abandona sieși, mai ales dacă nu are o voință tare și dacă, prin temperament, e lipsit de spiritul statorniciei. A rămâne statornic în astfel de condiții e unul din lucrurile cele mai anevoioase, deoarece bunul simț replica tuturor hotărârilor: "Totuși, tu nu vei reuși niciodată. Știi bine că iarăși o să cazi!". Aici, mai mult ca oriunde, principiul în virtutea căruia omul de credință trebuie "să spere contra oricărei speranțe" își capătă întreaga-i semnificație, căci acest om are de a face cu Dumnezeu "Care învie morții și cheamă la ființă cele ce sunt în neființă" (Rm 4, 17). În astfel de momente omul trebuie să refuze orice discuție. Trebuie să apeleze la un absolut care e în același timp mai presus de sine și în sine, și să-și zică: "vreau și mă voi strădui, pentru că Dumnezeu o vrea și pentru că El e atotputemic"; și să respingă orice obiecție. "