Poezia din Insectar… poate fi inteleasa doar ca o noua izbucnire a magmei care clocoteste in subteranele Coman de 20 de ani: cel care cunoaste anul cirtitei… si ghinga va recunoaste aici aceeasi exactitate taioasa, aceeasi exuberanta artificiala (de insectar in care fluturii prinsi cu bolduri incep sa bata frenetic din aripi), aceleasi arhetipuri ale disperarii cu masti teratomorfe, care indreptateau critica sa vorbeasca despre suprarealism. Si va recunoaste aceeasi bolnava monotonie bacoviana, aceeasi bataie ca de metronom a disperarii care pulseaza in aceste poeme, sub orice deghizaj s-ar prezenta ele: Ma intorceam spre casa dupa doua beri baute la Corso/ si imaginea mea reflectata o clipa-n telefon/ mi-a adus aminte de foca de la etajul 2 din liceul Rebreanu,/ foca aia impaiata de o suta de ani/ cu care se fotografiaza toti absolventii/ si care supravietuieste tuturor,/ peticita si singura si plina de praf.
Monotonia fluxului continuu e punctata de "refrenul" ce ar putea servi drept motto cartii (daca acesta nu ar fi, utilizind aceeasi tehnica a autocitarii si autopastisarii, din ghinga), "Am rezistat dragostei, inteligentei si moralei", ce revine incantatoriu si obsedant, vers ce cheama parca animalul totemic al volumului, fluturele gigant, fluturele-labrador urias care se prabuseste gretos, lasciv, impudic, pe caldarimul Bistritei, spatiul-laborator in care se descatuseaza aceste viziuni programatice. - Bogdan-Alexandru Stanescu
