Insula cartilor

   Un bibliotecar pensionar trăiește într-un oraș în care sunt tot mai vizibile semnele dezinteresului față de literatura: bibliotecile sunt tot mai puțin frecventate, anticariatele și editurile dau faliment, cărțile zac nevândute în librării sau sunt puse pe foc, altele sunt folosite pentru un joc barbar. Acest mare pasionat de lectură primește o și mai groaznică lovitură: familia îi vinde pe ascuns miile de volume pe care le strânsese de-o viață. Dar soarta îi scoate în cale un miliardar care posedă o bibliotecă uriașă pe o insulă. Acesta îl angajează să-i ordoneze volumele aflate acolo. Popasul pe insula misterioasă îi dezvăluie bibliotecarului un adevăr cutremurător: în acel loc mirific, cu mulți ani în urmă, s-a comis o crimă. Smuls cu brutalitate din universul cărților, eroul încearcă să reconstituie faptele care au condus la tragicul eveniment.      Fragment din romanul "Insula cărților" de George Arion:     „Îl trecu un fior.     Nu-i era frică de moarte. La anii lui nu se aștepta să mai trăiască mult, se obișnuise cu gândul apropiatei sale dispariții. Însă pentru prima dată ar fi vrut să lase ceva în urmă. La Belle trebuia răzbunată. Îi datora asta măcar pentru acel vis minunat.     Ce scrisese Alain Bombard în Naufragiat de bunăvoie? Disperarea este cel mai mare dușman al navigatorului solitar, nu foamea și setea și condițiile meteorologice. Prin urmare, trebuia să se țină tare, să nu se-afunde nicicând în depresii.     Motorul bărcii păcănea ca un mecanism bine reglat.     Se uită în apă. Pești de toate mărimile însoțeau barca, de parcă aceasta le-ar fi fost o călăuză spre o țintă demnă de încredere. Din când în când se vedea și umbra lungă a unui răpitor care se furișa gata să atace. Atunci, ca la un semnal, celelalte viețuitoare o zbugheau în toate direcțiile și-și căutau ascunzători.     Unele, însă, nu scăpau.     Necunoscutul dixit: cu toții suntem ori victime, ori prădători.     La vreo cincizeci de metri, trei delfini se hârjoneau. Săreau din apă și cădeau înapoi pleoscăind, înotau mult prin adâncuri și reapăreau în locuri în care nu te așteptai.     Zări în înălțimi un cârd de păsări care zburau în formație. Gâște? Rate sălbatice? Rând pe rând, cele de la coadă le înlocuiau pe cele obosite din față, care despicaseră până atunci aerul. Erau capabile să zboare mulți kilometri fără se oprească, astfel încât nu putea aprecia, cu ajutorul lor, dacă uscatul era aproape.     Se întunecase și opri motorul. Ziua mâncase niște sandviciuri. Acum se mulțumi cu niște biscuiți și bău apă.     Cerul era împânzit de stele. Era, însă, un tablou mincinos. Multe dintre ele dispăruseră demult, terminându-și sursa de energie, sau se ciocniseră cu alți aștri, provocând explozii colosale, echivalentul a mii de bombe atomice. Ceea ce se înfățișa ochilor lui era lumina pe care o avuseseră odinioară și care străbătuse spații incomensurabile, hăuri înghețate, până a putea fi văzută de pe Pământ.”