Traducere din limba rusă de Alice Gabrielescu și Tatiana Panaitescu În 1890, medicul Cehov, în vîrstă de treizeci de ani, care tocmai aflase că suferă de tuberculoză, se angajează într-o călătorie de unsprezece săptămîni ce traversează Siberia spre colonia penitenciară Sahalin. La începutul acestei aventuri, tînărul Cehov intenționa să pună pe hîrtie, rece și fără „morbul pasiunii”, o simplă descriere a locului și a oamenilor pe care avea să-i întîlnească. Paginile adunate s-au transformat însă într-o capodoperă, într-o bucată de proză nonficțională, unde descrierea suferinței umane se împletește cu meditația asupra nedreptății sistemelor penitenciare. Totul se desfășoară pe fundalul unei Siberii sălbatice, un sac fără fund în care regimul țarist își aruncă opozanții și unde, nu peste puțin timp, regimul comunist avea să-i arunce pe ai săi. „Seara au avut loc jocuri de artificii. Pe străzile luminate de lampioane și focuri bengale s-au plimbat pînă noaptea tîrziu grupuri-grupuri de soldați, deportați și ocnași. Porțile închisorii au stat deschise. Duika, prăpăditul de rîu totdeauna murdar și cu maluri pleșuve, era împodobit acum cu lampioane colorate; focuri bengale i se oglindeau în apă și părea frumos, ba chiar măreț, deși arată puțin caraghios, că fata bucătăresei împopoțonată cu rochia domnișoarei. În grădina guvernatorului răsună fanfară, cîntă corul. S-au tras și salve de tun, pînă la urmă tunul a explodat. Dar cu toată zarva aceasta, străzile erau triste. Nici cîntece, nici armonici, nici măcar un bețiv binedispus. Oamenii rătăceau ca niște umbre și tăceau, tot ca umbrele. Chiar și în strălucirea focurilor bengale, ocna rămînea ocna; muzica, ascultată de departe de oameni care știu că niciodată nu se vor mai întoarce în patrie, trezește în suflet doar o mîhnire amară.” (A.P. Cehov) „Insula Sahalin… un impresionant studiu pe marginea crimei și a pedepsei și un reportaj excelent, nemilos și nepărtinitor.” (Mark Slonim)
