Purtam discutii adunate pe terase democratice privind cu dispret si detasare la ce-a ajuns tara pe care o socoteam cindva gradina lumii. In jocul nostru meschin mimam nepasarea, ca si cum menirea acestui incendiu devastator nu este decit de-a ne aprinde tigara cu emfaza de la flacarile lui. Dar ceea ce vad si ma doare este realul intruchipat. Unul atit de ingrozitor, incit nu pare decit proiectia bolnava a unui cosmar lucrat in mintea unui nebun, diminuat de impresia paradoxului nu poate fi atit de rau incit ceea ce vedem sa existe cu adevarat. Salvarea logica in cu cit mai mult, cu atit mai putin. Lumina unei singure intrebari: ce mai supravietuieste din noi ca natiune? Nu vorbesc de una populata de eroi si oameni de caracter, suflete frumoase si mestesugari iscusiti, poeti inspirati si demni, o imagine golita de sens si posibila valoare de catre propaganda partidului unic, ci in cadrul definitiei cuminti a dictionarelor… O limba stilcita, o cultura pervertita, o religiozitate prefacuta, un consens pe linia delasarii si a uitarii, o competitie a raului in multiplele lui concretizari. O nepasare sinucigasa se catara peste noi cu certitudinea eternitatii de dinaintea deznodamintului dupa care nu mai urmeaza nimic.
