Intoarcerea Parintelui Andrei Patrascu

    "... Desprindere de satul acela... „N-au înțeles nici iubirea, nici propovăduirea mea! Zadarnic le-am zis, zadarnic le-am dat pilda.” Biserica satului se înfundă în pâcla uitării. Câte cuvinte înaripate n-au răsunat acolo! Ce chemări calde, ce îndemnuri de foc! Uneori nădejdea părea că se ridică biruitoare. Ochii ascultătorilor priveau cu o curiozitate cercetătoare spre pastorul care, stând în dreptul ușilor împărătești, le grăia din înțelepciunea cea fără isprăvire. Pătrașcu, încălzit de aceste priviri, se ridică din nou la luptă „cea sfântă” și îndemnurile porneau pline de avânt și de încredere spre „copiii cei duhovnicești”. Pâlpâiala aceasta însă se stingea repede și din nou se iscau certurile, nelegiuirile și invidiile. „Eh! Popa zice așa, fiindcă așa-i meseria lui!” De câte ori, peste lava aprinsă a sufletului său nu căzuse această apă înghețată a neîncrederii și a bârfei! Sufletul, prins sub aceste lespezi de răutate, de multe ori era gata să piară. Dar preotul Andrei necontenit s-a ridicat, zicând: „Trebuie să biruim toate prin iubirea lui Hristos!” și a pornit iarăși pe „drumul cu spini”, cum zicea el celor cu care avea sfaturi de prietenie. Și iar s-a ridicat în predica din dreptul ușilor împărătești, cerșind cu ochi cercetători privirile curioase și înlăcrimate ale enoriașilor lui." (Alexandru Lascarov-Moldovanu)