Intr-un camin de domnisoare. Calator din noaptea de Ajun

Scriitura frustă, lucidă și lipsită de sentimentalism, dar nu și de sensibilitate, din romanele Anișoarei Odeanu i-a adus autoarei elogiile colegilor contemporani de breaslă și aprecierea publicului. Generații de cititori s-au identificat cu personajele ei feminine -neliniștite, singuratice, vitale, aflate mereu în căutarea noului și a emotillor. Dany Penzza, eroina din Într-un cămin de domnișoare, și Olga din Călător din noaptea de Ajun sunt tinere studente cultivate, curioase, boeme, dar care par să aștepte tot timpul, mai mult sau mai puțin conștient, ivirea dragostei. Sentimentele și experiențele lor amoroase vin și trec, notate de cele două fete cu minuție și cu un soi de detașare imparțială care ascunde, de fapt, nostalgia unei mări iubiri. Ar putea aceasta să fie Peter, neamțul care apare în ambele romane, personaj capricios ce pare să-și pună amprenta definitivă asupra iubitelor sale? Jurnale ale trăirilor sufletești, romanele Anișoarei Odeanu sunt un omagiu adus tinereții mereu surprinzătoare, libere și dezinvolte. Fragment din carte: "Duminică dimineață, când m-am trezit, soarele nu se ridicase încă sus. Răsărise, fără îndoială, undeva, departe în vale, după zidurile Bucureștilor. Din câmpurile acelea îndepărtate, cotropite de lumină, razele se rostogoleau ca un abur auriu, spre orașul mare ce-și dormea, greoi, somnul de dimineață. Coloana de copaci ce căptușea desfășurarea de ziduri și de coperișuri ce se vedeau de la fereastra camerei noastre, ca niște imense sloiuri de gheață încălecate, era suflată cu aur fumegând în creștet. Fiecare copac părea o urnă în care s-au aprins mirodenii aurite. Deasupra căminului, cerul era limpede și transparent, de-o transparență ce-l făcea mai înalt. Vrăbiile se sculaseră și zburau ciripind, de pe coperișul căminului II pe al subsecretariatului presei, iar, de acolo, după alte ziduri, mai departe, sau se prăvăleau mult între crengile cu frunze abia încolțite din grădina noastră. Baby și Marta dormeau. Amândouă ghemuite, cu fața la perete și cu plapuma bine vârâta sub ele, din toate părțile. Camera era destul de curată, masa și noptierele frumos aranjate, paravanul de la cuier tras la loc (Baby avea mânia să aranjeze camera în fiecare seară, ca să-i facă impresie bună când se trezește, dimineața). Hainele, atât ale lui Baby, cât și ale Martei, erau așezate la picioarele patului, în ordinea în care s-au dezbrăcat și în care aveau să se îmbrace dimineața. Ieri seară, colegele mele de cameră s-au întrecut pe ele înșile: până și pantofii le stăteau, sub pat, cuminți și resemnați. (Aveau un aer obosit ca și când n-ar fi dormit toată noaptea. I-am compătimit sincer.) La mine, situația nu era aceeași. Un pantof de-al meu dormea adânc și fără griji sub masă, celălalt era, probabil, sub patul meu, pentru că nu l-am găsit nicăieri cu privirea. Ciorapii stăteau amândoi în fața patului, lucioși și plăți, încolăciți ca doi șerpi, restul hainelor, pe care aveam obiceiul să le pun și eu la picioarele patului, lunecaseră probabil jos, din cauza foilor de crpe-de-chine lucios care erau sub ele. Astă noapte am visat un vis în urma căruia m-am trezit plângând: Eram cu Peter în gara Hannover-ului, așa cum ne-am despărțit acum doi ani. Era o oră înaintată din noapte, aproape de sfârșitul ei: ora când stelele se sting și luna pălește treptat. Peronul era imens și pustiu. Lămpi galbene îl luminau obosit. Abia difuzau lumina pe o rază de câțiva metri în jurul lor, încolo năvălea noaptea, o noapte prăfoasă, înăbușitoare. Hamali cenușii împingeau cărucioare cu bagaje, ce huruiau sinistru pe pavajul gol... Ca printr-un truc cinematografic, imaginii lui Peter i s-a suprapus Dinu. Ne despărțeam pentru totdeauna. Dinu stătea tăcut, cum stătuse odinioară Peter, în mijlocul peronului, abia deslușindu-se din umbră. Tot ca și la cinematograf, au trecut ani... "