Dimineața era ca oricare alta. Deși soarele darnic strălucea puternic, colorând lumea și pământul în auriu, nici răsăritul de la malul mării,pe care, în sfârșit, reușise să îl vadă, nici oamenii din jurul ei, mai toți prietenoși, nu au ajutat‐o în luptă cu nefericirea. Cu valurile în preajmă și valsul mângâietor al mării albastre, nisipul încă umed de rouă dimineții,pescărușii veseli și gălăgioși, Ana nu vedea nimic din toate astea. De fapt, își ținuse doar promisiunea cu sine când se trezise la ora cinci și venise pe plajă pentru a admira sosirea astrului,însă gândurile atât de apăsătoare, suferință de neîndurat o împiedicaseră să simtă bucuria unei noi zile. Se împlineau două săptămâni de când ajunsese în hotelul pe care îl ura deja, căci prea era fără cusur. Camera era mereu curată, exceptând orele din zi ori noapte în care ea însăși crea o dezordine de nedescris, parcă pentru a testa hărnicia, dar și răbdarea cameristelor. Spre disperarea Anei, femeile aveau răbdare cu carul. Apoi, bunătățile servite la masă, personalul amabil... Ei, bine, nimic, dar nimic din toate astea nu îi putea scoate din minte și din suflet, chinul singurătății. Și de ar fi fost numai singurătatea. Se întreba în clipa asta dacă mai are speranță, căci se zice că ea rămâne întotdeauna, când toate celelalte binecuvântări ale vieții părăsesc omul. Își găsea răspunsul pe loc. NU. Simțea durere, atât. Telefonul sunase în primele trei zile într‐una, mesageria era plină cu gânduri bune, îndemnuri pe care nu se sinchisise să le citească pe de a întregul și desigur nu dăduse curs vreunui apel.
