Se spune despre cei ce trăiesc sub cerurile nordului că, atunci când privesc spre feericele jocuri de lumini ale aurorei, se bucură și sunt convinși că zeii le vorbesc. Poate printre ei sunt și unii care chiar înțeleg graiurile zeilor iar asta ar fi și explicația pentru acele cunoștințe la care nu am ajuns prin știința experimentală, ci numai prin iluminare, pe căile științelor revelate. Acestea erau gândurile care m-au înconjurat după a treia lectură a volumului: Între expresie și adevăr, un volum de cugetări și definiții aforistice, scris între anii 2013–2016 de Alexandra Mihalache. Dar de ce a fost nevoie de trei lecturi? Aici ar fi câte ceva de povestit. Deși nu am scris niciodată aforisme sunt un cititor exersat în domeniu nu numai pentru faptul că am citit zeci de volume de acest gen, dar și pentru că în asociația literară din care fac parte am privilegiul de a fi coleg și chiar bun prieten cu Dr. Dorel Schor, considerat pe bună dreptate cel mai performant creator de aforisme pe plan mondial. Cine nu mă crede poate verifica afirmația în aproape orice publicație de limba română de pe oricare dintre meridianele sau paralele acestei planete. Oricum, faptul că sunt în contact direct cu fenomenul, mă face să fiu foarte prudent cu acest gen de creație. Un gen aparent facil dar în realitate extrem de dificil deoarece autorul trebuie să condenseze într-o singură frază, bine gândița și scrisă, o întreagă poveste de viață, ba, mai mult trebuie să încheie cu un învățământ, o poantă când vorbim de aforismul ironic, sau cu o concluzie memorabilă, cu impact educativ, moral ori didactic. Greu, foarte greu, însă pentru că, așa cum am spus, ești sedus de o anumită aparență, o mulțime de condeieri își încearcă norocul. Iar cum norocul în creație, vorbind la modul general, nu este o condiție definitorie, rezultatele sunt de cele mai multe ori absolut dezamăgitoare. Mai ales pentru doamnele care pășesc pe această cale reușind să pună pe hârtie și, din păcate, de multe ori și sub ochii cititorilor tot felul de platitudini siropoase, pseudointelectuale, de o banalitate exasperantă, dar foarte prețioase și pline de false dureri despre soarta crudă a omenirii. În fine, nu insist fiindcă mulți dintre noi au avut deja neșansa de a citi așa ceva. Prin urmare, prima lectură a cărții mi-a provocat o oarecare uimire. Nu credeam că este posibil ca o tânără să poată scrie în acest fel profund, dovedind nu numai cultura ci și mult spirit de analiză, o remarcabilă putere de sinteză dar și un fel, elegant și fermecător, de a pune în cuvânt gândurile ei. A doua lectură devenise necesară, iar a treia la fel, pentru că, biet om fiind, nu am pretenția că înțeleg totul fără un timp al gândirii pe subiect, o vreme de reflexie asupra temei. Dar nu mi s-a părut că am pierdut nimic, dimpotrivă, am convingerea că am avut multe de învățat din paginile cărții. - Mihai Batog-Bujeniță
