Intre lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt

Singur Nicolae Băciut, (...) îndrăznește să-i pună discretului eseist și călugăr (cum altfel se cuvine să fie un călugăr dacă nu discret, reușind să înăbușe în sine cele lumești?) cea mai indiscretă întrebare care i-a fost pusă vreodată în public: “ - Ați iubit? Ați fost iubit de - iată, am rețineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de întrebare - o femeie?”(România literară). Există oameni pe care îi cunoști doar prin intermediul cărților, corespondenței, și prin mărturia acelor persoane intime lor. Și, în mod firesc, te poți întreba în ce măsură îi cunoști? Acel personaj ce se află în bibliotecă sau în chilie, încercând să răspundă unor întrebări folosindu-se de mijloacele specifice vremii, hârtie și stilou, adică de scrisori, e identic cu omul, cu ființă reală din viața de zi cu zi? În ce măsură corespondența poartă o bucățică din ființa celor implicați în acel dialog? Unul din acei oameni pentru mine este Nicolae Steinhardt (1912 - 1989). Dumnezeu, destinul, istoria, au făcut ca să aud pentru prima dată de el pe băncile Seminarului Teologic din Piatra-Neamț. A fost o întâlnire neașteptată cu un erudit cărturar dar, mai ales, cu un om mărturisitor. Fragment din cartea: Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt - Nicolae Băciuț: — Ce credeți că l-a determinat să părăsească teritoriul laicului, al profanului, și să îmbrace o altă haină? Cum l-a descoperit pe Dumnezeu? — A, asta e un lucru care nu se poate explica de un terț?! Eu cred că el l-a descoperit pe Dumnezeu… nu, nu, cred că Dumnezeu l-a descoperit pe el, e clar, fi indcă el era un tânăr intelectual burghez, dintr-o familie ovreiască, foarte înstărită, care-și permisese, deși avea o profesie, cea de avocat, să lucreze puțin, să călătorească mult, ba la Londra, ba la Florența, ba la Lucarno, ba în Franța, stătea cât poftea, mergea la concerte faimoase. Avea cunoștiințe remarcabile în lumea intelectuală franceză și elvețiană. Era un tânăr care-și permitea o viață luxoasă, rafi nată și fără obligații de nicio natură. În afară de astea, era un tânăr cinic, individualist, critic, hedonist etc. Azi am evocat, cu alt prilej, niște fotografii pe care le am acasă, în care apare Nicu Steinhardt în frac, cu o garoafă albă la butonieră, cu o fi gură de mic provocator diabolic, într-o serată foarte strălucitoare; pe urmă l-am cunoscut ca un spirit voltairean, ironic și extrem de spiritual, care așa zicând, nu pot spune că nu avea nimica sfânt, dar pulsa ireverență în conduita lui, cititor al lui Gide, al lui Cocteau, iar devenirea lui, evoluția lui către faza fi nală s-a propus, dacă vrei, nu sub ochii mei, dar lângă mine. Știam încă atunci, de când l-am cunoscut, că, de fapt, cel pe care l-am întâlnit nu mai era acela pe care-l cunoșteam din lecturi și din evocările altora, ci era unul care întâlnise primele texte care l-au zguduit, adică texte teologice și mistere ortodoxe, nu știu care. Atunci mă interesam și eu cam puțin de sectorul ăsta. Prin el am găsit și eu direcția aceasta dar, evident, nu cu aceeași hotărâre și nici cu același spor cu care a făcut-o el.