Invelit in propriul corp

    Cea de-a cincea carte a Denisei Duran vorbește despre împingerea limitelor, radiografiate în mai multe registre stilistice. O carte în care atît trupul, cît și spiritul se răsucesc în sine, în încercarea de a scrie o altă hartă a ființei. Și din această tensiune fără sfîrșit se naște poezia.      O propunere incitantă – volum de poezii alcătuit pe o structură narativă subtilă (cu personaje, planuri temporale și intriga), jurnal poetic copleșitor sau dosar de investigație în care căutarea de sine întru iubire este dusă pînă în adîncurile scindării („Două zile de sinucidere”) și pînă la transcendental („Cu fața înot prin aerul încăperii”).      „În poezia cvasi-minimalistă a Denisei Duran frapează contrastul, atent ținut în frîu, dintre sentimentele devastatoare – dragostea, dorul, frica, disperarea – pe care le exprimă și sobrietatea, discreția notației, uneori în doar trei-patru versuri. Denisa Duran este o expresionistă reținută, convinsă că mai puțin înseamnă mai mult. Față de volumele anterioare, sînt aici multe poeme în care autoarea își lăsă viziunile să se desfășoare liber, pe spații ceva mai ample. Iar atunci rezultatul este de-a dreptul impresionant.” (Luminița Corneanu)    Fragment din volumul de poezii:     “Cu fața înot prin aerul încăperii,   cu mușchii fetei   mă deplasez,   grimasele   mă ridică la suprafață,   sus   tot mai sus,   îl prind pe Dumnezeu de picior,   cu dinții   îl mușc de picioare,   încerc să mă salvez,   mă agăț,   cu dinții de picioarele lui.   El se zbate,   îndurerat...      Cu fața înot prin aerul încăperii,   obrajii mi se mișcă, în râs,   niște aripioare de pești.   Mă înalt,   ies din cameră,   ca dintr-un acvariu -   o gură de aer mortal.     Ajută-mă să-mi adun puterile, Doamne,   Dumnezeule, cel mușcat de picioare   (de noi, ca de niște câini, în urcare)."