Invoiala

„M-am tot întrebat, după ce am citit extraordinarul «scenariu» de George Bălăiță sub titlul Învoiala, în ce raport exact stă el cu Povestea lui Stan Pățitul a lui Creangă, după care se pretinde a fi fost scris. Cum oricine își poate da seama, Bălăită a inventat o poveste paralelă cu aceea a lui Creangă, plină de viață, cu amănunte autentice, vii, pitorești, cu personaje memorabile. Această poveste este un adevărat roman țărănesc, realist și fabulos totodată, ceea ce povestea lui Creangă nu voia să fie. De aici diferența principală și care, cum sugerăm, nu ține de deosebirile faptice, ci de altceva, mai profund, și anume de sensul întregului. Povestea lui Creangă este, în felul celor populare, paradigmatică, ilustrarea propoziției ca bărbatului neînsurat pînă la 30 de ani «numai dracu-i vine de hac» (evident, întrupat într-o femeie care posedă una sau mai multe dintre coastele necesare); și nu știu dacă nu cumva numele de Stan Pățitul i se trage mai curînd eroului de la experiența lui matrimonială tardivă decît de la Chirică, dracul, care mai mult l-a ajutat. Scenariul lui Bălăiță este mai complex și nu poate fi redus la o singură idee (era să spun coasta de drac), cum ar fi bunăoară aceea (inexistentă la Creangă) că nu e om fără ceva diavolesc în sine, după cum nu e diavol fără capacitate de umanizare. Personajul principal nu mai este, cred, Stan, ca la Creangă, ci Chirică (sau, mă rog, cei doi ajung pe picior de egalitate, frați). Acest Chirică împătimit de jocuri de noroc și păpușarii, ba chiar căzînd în ispite erotice, este delicios, profund și totodată insesizabil, un personaj complet nou. Chirică și Stan sînt asemănători, iar de la un punct își fac unul altuia pandant. Aici este originalitatea scenariului, care transformă o operă după Creangă într-una nouă, inedită, personală.” (Nicolae Manolescu) Fragment: " Între timp, moara macină, calfa morarului iese din moară, intră, e plin de sine, de neînlocuit. Care cum îi vine rândul cara sacii, dau uiumul, vin și pleacă, pe iaz plutesc rate și gâște, apă lovește limpede și furioasă în aripile roții. Jeturi violente și înspumate. Cerul cu nori lanoși. Morarul îl trage de limbă pe Chirică. Vrea să afle, oare cum de s-a ridicat Stan așa de curând și dintr-un om de nimic, o viță de pripas, un orfan, un venetic, iată, ajunge să și-l vrea de ginere cei mai de seamă gospo-dări din ținut. și nici nu mai e tânăr, ehe, de multă vreme. și acum pe unde-o fi umblând el, cu ce treburi, că la moară aducea singur până acum, nu-i de rușine sau sila că a slugărit la moara asta?... Chirică să lase boii și sacii în căruță, în seama unui băietan care ajută calfa la morărit și poate ajunge și el morar odată, nu ca alții, să plece din străin în străin și să umble fleandura, ca el și lui Stan, cât a lucrat la moară, ca și băiatului ăstuia, i-a făgăduit să-l țină pe lângă el, să-l facă morar, însă... Da, și la han, se pare, a argătit Stan pe vremuri. Copil de pripas, harnic, dar lunecos. Chiar acolo, la han, într-o seară către miezul nopții a pus Stan la cale comedia cu fața popii șorici, nevasta nurlie de om cu stare, stâlp în lumea asta a noastră de Sub Munte, se râde și acuma și-o să se râdă în veac de povestea asta. Multe știe hangiul, dar tace... și să meargă Chirică în casă la morar, să cinstească ceva până i-o veni rândul. și să mai stăm de vorbă. Că poate n-or fi toate aurite acasă la Stan asta. Morarul îl căută din ochi pe argățelul bun la treabă — pe unde o mai fi trăgând la aghioase și leneșu' asta?... Tot timpul Chirică a ascultat atent, supus, asta îl face pe carco-tașul, veninosul morar să-și dea drumul până la fund. El este de fapt o formă a invidiei și urii. Păi, da, cum să ajungă el așa, din nimica, un om de seamă? Asta nu se poate! Dar este și multă poftă de vorbă aici. "