Iocan Revista de proza scurta. Anul 1/Nr. 1

     21 de autori scriu despre trecut, aeroporturi, iubire, mașini, despărțiri, începuturi, despre știucă, despre pierderi și regăsiri. Prospețimea, diversitatea și actualitatea separă Iocan de toate colecțiile de acest gen. Nume noi din România și câteva nume internaționale sonore strâng între copertele primului număr Iocan povestiri care promit să readucă proza scurtă pe listele de lectură și să convingă scriitorii să scoată textele de la sertar pentru numerele următoare.     „Cine? Iocan, revista de proză scurtă, a pornit din capul unor scriitori. Au complotat la alcătuirea ei Cristian Teodorescu, Marius Chivu și subsemnatul. Pe parcurs, Dan Pleșă a găsit varianta pe hîrtie, din partea editurii Vellant, iar pentru gloria mondială s-a înhămat Anca Fronescu. Ce? Proză. Proză scurtă. Cum ai spune Bond. James Bond. Sînt atît de multe talente care nu au ieșire la mare, adică la publicare, și care sînt amenințate cu dispariția, că te năpădește melancolia. Editurile – reticente, publicul – indiferent. Dar paginile celor care semnează în acest prim număr, scriitori contemporani cunoscuți sau nu, vă vor oferi o vie, surprinzătoare și rapidă viziune a prezentului." (Florin Iaru)      Fragment din volumul de proză scurtă:       „Căpitanul Afloarei a venit la locotenent și i-a zis: „Dă-mi opt soldați, dintr-ăștia care-au ieșit bine la trageri”. Locotenentul Lesenciuc n-a stat mult pe gânduri, i-a scos pe ăia opt din formație și i-a aliniat mai încolo. „Ce ne-o pune să facem”, m-a întrebat unul din Bihor. Am ridicat din umeri. Tot ce speram era să nu ne trimită la muncă deși, era decembrie, terminasem de cules porumbul de mult.     „Misiune specială, soldatule”, a zis locotenentul Lesenciuc după ce i-a lăsat pe restul cu caporalii. Vorbea cu toți, dar asta era adresarea în armată, cu sinecdoca. Vreo trei zile, după instrucție, am repetat pe platou salve de onoare cu arma goală. Trebuia să îndreptăm arma la 45 de grade în același timp, să armam în același timp, să tragem în același timp. De trei ori. Murise un colonel în orașul Victoria.     Plouă mărunt în ziua înmormântării. Ne-am urcat într-un microbuz obosit, cu căștile de metal șiroind, cu armele ținute cu țeava în sus între picioare, tăcuți și palizi ca și cum ne-am fi dus undeva de unde nu ne-am mai fi întors toți. Din Făgăraș în Victoria n-am făcut mult. Ne-au dat jos undeva între niște blocuri de patru etaje și ne-au aliniat iar lângă bătătorul de covoare. „Ultimii patru, cei mai mici de înălțime, lăsați armele și mergeți sus să luați coșciugul”, a zis Afloarei.     Eram în coada plutonului. Am urcat pe jos până la ultimul etaj, urcând treaptă cu treaptă scara ororii mele de morți. Când am ajuns în fața ușii apartamentului, am văzut rezemat de perete capacul coșciugului. Nu făcusem trei luni de armată degeaba, măcar atât deprinsesem, „să învăț să mă descurc", să mă fofilez arătându-mă zelos, să-mi dau ceva de făcut ca să nu-mi dea alții. Dacă mă întreba un locotenent cine m-a pus, ziceam domnul căpitan cutare, dacă mă întreba un maior, ziceam că mi-a ordonat locotenent-colonelul cutare.” ("După douăzeci de ani" de George Moise)