Cartea Iocan Revista de proza scurta. Anul 1, Nr. 2 PDF

     După succesul de debut al revistei Iocan, cu un prim tiraj epuizat într-o săptămână, Iocan doi revine cu 17 prozatori, nume noi, dar și câteva nume sonore, românești și internaționale, și cu subiecte variate – o carte ce dezvăluie o crimă, dar care își pierde paginile atunci când este citită, un oraș în care oamenii se metamorfozează atunci când vorbesc la telefon, un cowboy cu pălărie albă, ce apare în pozele de vacanță ale unei familii, sau un bătrân care întârzie să moară, spre necazul soției. Prospețimea, diversitatea și actualitatea textelor separă Iocan de toate colecțiile de acest gen.     Iocan, revista de proză scurtă, a pornit din capul unor scriitori. Au complotat la alcătuirea ei Cristian Teodorescu, Marius Chivu și Florin Iaru.     „Ce? Proză. Proză scurtă. Cum ai spune Bond. James Bond. Sînt atît de multe talente care nu au ieșire la mare, adică la publicare, și care sînt amenințate cu dispariția, că te năpădește melancolia. Editurile – reticente, publicul – indiferent. Dar paginile celor care semnează în acest prim număr, scriitori contemporani cunoscuți sau nu, vă vor oferi o vie, surprinzătoare și rapidă viziune a prezentului." (Florin Iaru)     Fragment din „Stalker” de Horea Sibișteanu:       "Era perfectă. De jos în sus. Cu fiecare pas pe care îl făcea, pantofii ei cu toc scoteau un sunet clar când atingeau gresia galbenă de pe peronul stației de metrou. La fiecare pas, mușchii de pe gambă se încordau și defineau acele picioare sexy cu pielea bronzată și mătăsoasă. Până și cele trei gropițe de celulită de pe feșa dreaptă erau perfecte. Apăreau, definind un triunghi isoscel când loveau violent materialul fustei ce se mula obraznic pe corpul ei, de pe talie până pe fund, curgând apoi drept până deasupra genunchilor. Bluza transparentă de voal alb cu bujori roz lăsă să se vadă maioul ce aproape se confundă cu pielea bronzată. Păcat că nu puteam să îi văd ceafa. Ceafa unei femei mi se pare cel mai sexy loc de pe corp. Însă ceafa ei era acoperită de părul lung și bogat ce se revărsă în bucle până la jumătatea spatelui. Și la fiecare pas, șuvițele de păr săltau răzleț, așezându-se mereu în același loc pe spatele ei. Aș fi vrut să mă apropii mai mult de ea, să îi miros părul. Însă îmi era frică să nu mă observe. Era bine și așa, să merg în același ritm cu ea, la o distanță apropiată, de la care să pot observa spectacolul pe care îl oferea atunci când pășea.      Ridic privirea spre display-ul cu afișajul metrourilor. O să plece la 18:31. E și 29. Mai sunt două minute, timp berechet să traversăm peronul până la primul vagon. Îi place să stea în primul vagon, pe primul loc de pe a doua bancă de pe partea stângă. Imediat lângă a doua ușă. Acolo se așază, de fiecare dată când prinde locul, de când am observat-o prima dată, în urmă cu un an. Mie îmi place să stau pe ultimul loc de pe prima bancă, de pe partea dreaptă."