Iridion

„Suntem la sfârșitul lumii vechi. Când tot ce a fost viu în ea-i stricat, descompus, scrântit. Zei și oameni, deopotrivă, și-au ieșit din minți. La fel ca Jupiter, domnul din cer, tot astfel Roma, pe pământ stăpână, în agonia ei, e luată de sminteală. Doar Soarta-i calmă; neclintită și implacabilă „rațiune” a lumii privește de sus vâltorile de pe pământ, din cer. Din haos înălța-voi acest cânt, ce-mi clocotește-n piept. O nouă lume-apare, iată, spre răsărit! Dar nu ea mă frământă. Unde-ți sunt, Roma, umbrele ce-odinioară umblau cu pas sublim, cu demnitate, pe colinele tale, toate șapte? Unde-s patricienii cu-o mână pe jungherul de jertfă și cu alta pe lance, cu inima plină de taine, cu fruntea-ntunecată de atâtea orori, unde-ți sunt străbunii, unde-s asupritorii plebei, cei ce au supus Roma și au distrus Cartagina? Unde-i vestala ce urcă-n tăcere cu focul sfânt pe trepte-n Capitoliu? Se vor ridica în locul lor figuri necunoscute, nici frumoase ca niște semizei, nici puternice ca uriașii de pe vremea tițanilor; în schimb, ciudate, sclipind de aur, purtând cununi pe frunte și cupe scumpe-n mâini; dar printre flori - stilete, la ospăț - otrăvuri, iar dânsul lor e plin de smuceli convulsive. O viață ne-ngrădită, aparent, între cântec și geamăt, între urlet de hiene și strigăt de gladiatori. Ilară primăvară decorată cu sânge și parfum din cădelniți încinse! Ilară viața! Etapă efemeră ce nimic nu creează și nu lasă-n urmă decât icneli și slava unei morți inutile. Vulgul și cezarul – aceasta e Roma!” (fragment)