Istanbul Istanbul

    Patru prizonieri stau închiși în celula unui centru de tortură. Atunci cînd nu sînt maltratați, ei spun pe rînd povesti despre Istanbul, istorisiri ca un balsam împotriva durerii și fricii, exerciții de rezistență, și nu un mijloc de a uita unde se afla. Tortura nu-i dezumanizează, sentimentele bune nu li se șterg din minte, iar furia torționarilor se dezlănțuie. Pornind de la destinul celor patru oameni închiși în celula cu numărul 40, romanul ajunge treptat să reflecte viața locuitorilor Istanbulului de la suprafață, cu suferințele și visurile lor, și să aibă în centrul său marele oraș, așa cum se vede el în oglinda trecutului și în cea a prezentului. Aparent inspirat din viața politică, romanul Istanbul Istanbul transcende durerea, tristețea și melancolia și-și caută salvarea în speranță, iubire și în puterea imaginației.       Fragment din lucrare:       „A treia zi      Povestește Frizerul Kamo     PERETELE        - În satul ascuns între munți, acoperit de nori și care semăna de departe cu o stâncă, cu casele lui din piatră și grădinile fără pomi, pe la apusul soarelui a sosit un drumeț într-un veșmânt negru și cu un toiag lung în mână. A dat binețe întâi zidurilor caselor, apoi câinilor și la urma bătrânilor care stăteau la umbra zidurilor. Celor care l-au întrebat de nume le-a răspuns că el e profetul și i-a refuzat politicos pe cei care l-au poftit în casă. Bătrânii au insistat totuși să-i dea mâncare drumețului care, venind de la drum lung în picioarele goale, avea tălpile rănite și lasă urme de sânge pe unde calcă. El s-a mulțumit numai cu apă și a spus cu voce duioasă că va fi musafirul și va mânca mâncarea celui care îl crede că este profet. Copiii l-au privit curioși, însă ceilalți au râs. Drumețul și-a petrecut noaptea afară. De dimineață le-a spus din nou că e profet și le-a răspuns înflăcărat sătenilor care i-au cerut să le înfăptuiască o minune: Cuvântul care oglindește sufletul este cea mai mare minune! Nu căutați o alta, credeți în cuvânt! Nimeni nu l-a crezut și drumețul a rămas și-n acea noapte afară. A băut apă și s-a culcat cu câinii lângă zid. Când a vorbit în următoarea zi, au râs de el până și copiii. Drumețul a rămas senin. Dacă peretele ăsta ar vorbi, voi, care nu mă credeți, veți crede peretele? Și au răspuns cu toții în cor: Da, îl vom crede. Era un om cu un veșmânt negru, cu hainele peticite și desculț. Nu avea decât toiagul din mână și traista din spinare. S-a întors și a spus zidului: Tu, perete! Spune-le bătrânilor și copiilor că sunt profet! Sătenii, deși nu credeau, au așteptat în liniște.”