Istoria artei - E.H. Gombrich

     În lumea întreagă, cititorii de toate vârstele și de toate tipurile au văzut în prof. Gombrich un adevărat maestru care îmbină cunoașterea și înțelepciunea cu talentul unic de a-și exprima deschis dragostea profundă pentru operele de artă pe care le descrie. Istoria artei își datorează popularitatea caracterului direct și simplu al scrierii, precum și priceperii autorului de a expune o narațiune clară. Scopul său este acela de „a aduce o oarecare ordine, o anumită claritate în mulțimea de nume proprii, date și stiluri care complică puțin lucrările mai specializate". Datorită cunoștințelor despre psihologia artelor vizuale, Gombrich ne face să vedem istoria artei ca pe o „înlănțuire neîntreruptă de tradiții încă vii, care leagă arta epocii noastre de aceea din vremea piramidelor."       Fragment din volum:       “Munca enormă la Capela Sixtină nu i-a epuizat deloc imaginația lui Michelangelo și se pare că a revenit la tehnica lui preferată cu o putere creatoare și mai mare. Statuia pare replica “Creării lui Adam”. Dacă acolo zugrăvise cum căpătase viața un corp frumos, tânăr și viguros, “Sclav murind” este reprezentat în momentul în care viața se va stinge, când trupul se va întoarce la materia inertă. renunțarea la luptă a acestui corp, cu al său gest de osteneală și de resemnare, are ceva profund emoționant. Când o admiri la Luvru, e greu să te gândești la această operă ca la o statuie din piatră, rece și fără viață. în imobilitatea ei, marmura pare că freamătă și probabil că asta a dorit și artistul. Acesta este unul dintre secretele artei lui Michelangelo: personajele sale, contorsionate și chinuite de mișcări violente, își păstrează întotdeauna profilul calm și sobru. Lucrul acesta se explică probabil prin faptul că, de la primele lovituri de daltă, se străduia întotdeauna să vadă figura prinsă în blocul de marmură. Și el trebuia s-o elibereze din acel înveliș care o ținea captivă. Astfel, statuile sale păstrează ceva din forma simplă a blocului brut și reprezintă întotdeauna o unitate de structură clară, indiferent de mișcările care le anima.      Faima lui Michelangelo era deja mare înainte de șederea sa la Roma. Dar, după lucrările executate pentru Iuliu al II-lea, devine uriașă, așa cum nu mai cunoscuse vreodată un artist. Dar această glorie și-a avut reversul ei: nu i-a permis să-și ducă la bun sfârșit proiectul cel mai drag al tinereții sale, monumentul funerar al lui Iuliu al II-lea. După moartea pontifului, succesorul lui a dorit să-și asigure serviciile celui mai celebru artist din timpul său și toți papii care au urmat au dorit să-și lege amintirea de cea a lui Michelangelo. Dar, în timp ce prinții seculari și cei ai Bisericii își disputau serviciile maestrului ajuns la maturitate, acesta se închidea tot mai mult în el și devenea tot mai exigent în ceea ce făcea."