Din punct de vedere politic în istoria României de la Unirea Principatelor și până în prezent se pot contura clar patru perioade, așa cum sunt ele tratate în cele patru părți ale acestei lucrări, dar, din punct de vedere constituțional, le putem însuma pe ultimele trei într-una singură și distinge numai două perioade, despărțite prin lovitura de Palat a lui Carol al II-lea din 10 Februarie 1938. Dacă până la această dată, România, sub regimul Constituțiunii din 1 Iulie 1866, revizuită la 29 Martie 1923, a fost guvernată prin legi adoptate potrivit procedurii constituționale, după această dată, Statul Român a fost și este guvernat prin acte normative, emanate de la puterea executivă, uneori cu complicitatea unor parlamente docile. Această degradare a spiritului constituțional în societatea ro-mânească avea să culmineze prin suprimarea constituției legitime, prima dată la 30 Decembrie 1947, printr-un fals ordinar în acte ofi-ciale, când s-a impus drept lege constituțională un act al guvernului aclamat la un meeting de participanții de ocazie, a doua oară la 13 Decembrie 1991, când s-a proclamat că act fundamental, aclamat de oficialitățile prezente, un proiect de constituție care nu parcursese întregul proces de legiferare. Atâta vreme cât nu se recunoaște că lege fundamentală a Ro-maniei Constituțiunea din 29 Martie 1923, aducându-i-se, bineînțeles, revizuirile de rigoare, Statul Român nu se poate pretinde Stat de Drept. Pe copertă, Palatul Adunării Naționale, în care au fost adoptate Constituțiile României. Habent sua fața libelli
