Istoria cuplurilor regale

11 cupluri regale care au scris istoria împreună, din antichitate până în epoca modernă! Este arta guvernării un privilegiu exclusiv masculin? Ce ar fi un suveran fără consoarta lui? Cum ar fi arătat istoria, dacă femeile nu ar fi stăpânit din umbră sau la vedere? Jean-François Solon caută pentru prima dată femeia de lângă bărbatul de la putere și invers, pentru a ne dezvălui istoria „la patru mâini” a cuplurilor în decurs de paisprezece secole: de la Iustinian și Teodora la Nicolae al II-lea și Alexandra, Isabella de Castilia și Ferdinand de Aragon, Ludovic al XIII-lea și Ana de Austria, Ludovic al XVI-lea și Maria-Antoaneta, Napoleon al III-lea și Eugenie sau Franz Josef și Sissi. Povestea captivantă a cuplurilor regale îmbină fermecător registrul domestic și personal cu istoria, politică și religia, pentru că intimitatea celor care conduc este întotdeauna strâns legată de datoria față de patrie. Fragment din cartea "Istoria cuplurilor regale" de Jean-Francois Solon "Când cetățeanul Herman, președintele tribunalului revoluționar și mâna dreaptă a lui Robespierre, i s-a adresat Măriei Antoaneta pe 12 octombrie, în jurul orei 18.00, cea numită atunci văduva Capet a înțeles că „interogatoriul secret" va fi alcătuit doar din acuzații. La ședința care trebuia să preceadă audierea publică de peste două zile nu participau decât președintele, acuzatorul public, Fouquier-Tinville, și un grefier. Însă ședința era la fel de severă. Herman nu cercetă, el voia mărturii și înșiră capetele de acuzare care o indicau pe fosta suverană drept vinovată. Maria Antoaneta le-a respins pe toate: „Mi-am impus să nu corespondez cu cei din afară și nu m-am amestecat niciodată în treburile din interior."  Niciodată, pretindea ea, nu întreținuse agenți secreți pentru a coresponda cu familia ei și nici nu-i trimisese bani fratelui ei, împăratul. Nu conspirase împotriva revoluției în timpul șederii la Tuileries și nici nu-și încurajase soțul să treacă granița. Pe 14 octombrie, dimineața, regina cu părul alb și trasă la față a fost prezentată public judecătorilor săi în marea sală de audiență a palatului. A fost acuzată iar de complicitate cu inamicul și de risipirea „Într-un mod îngrozitor a finanțelor Franței, rodul sudorii poporului, pentru plăcerile și intrigile ei". Totul la ea amintea de „Mesalină, Brunhilda, Fredegunda și Medici [sic]". Degeaba a răspuns ea „Eram doar soția lui Ludovic al XVI-lea și trebuia să mă supun dorințelor lui", rechizitoriul lui Fouquier-Tinville a conchis că Antoaneta era „inamicul declarat al națiunii franceze", înainte ca Herman s-o numească „complicea sau mai degrabă instigatoarea celor mai multe dintre crimele de care s-a făcut vinovat ultimul tiran al Franței". Pe 16 octombrie, Maria Antoaneta murea ghilotinată. Mare parte dintre acuzațiile aduse de judecători a reluat conținutul pamfletelor și al cântecelor obscene nelipsite din aproape toată viața ei publică."