Istoria Dogmei - introducere în doctrinele creștine fundamentale În Istoria dogmei - Introducere în doctrinele creștine fundamentale, Adolf von Harnack definește conceptul de dogmă, analizează modul în care dogma a fost inițial folosită de biserică pentru a se apăra de erezii, dar și modul în care crezul filozofic s-a substituit cu timpul vieții religioase autentice. Capodopera lui Harnack, Istoria Dogmei (Lehrbuch der Dogmengeschichte), a apărut pentru prima oară între anii 1886 și 1890, fiind tradusă la scurtă vreme în mai multe limbi. Cele șapte volume prin care se arată cum o credință vie s-a închistat în niște formule ecleziastice rigide se adresau unui public laic instruit, care avea totuși nevoie de un rezumat pe măsură pentru a parcurge cu succes multitudinea de informații și idei expuse în opera marelui teolog german. Din această nevoie a apărut volumul Istoria dogmei - Introducere în doctrinele creștine fundamentale, care satisface toate criteriile unei lucrări fundamentale, putând face parte din acea bibliotecă selectă a istoriilor importante, care schimbă viziuni și dezvăluie noi puncte de observație asupra lumii. Cum Harnack însuși spunea, "istoria dogmei, expunând originea și evoluția dogmei, oferă cele mai bune mijloace de a elibera Biserica de creștinismul dogmatic și de a grăbi inevitabilul proces de emancipare început odată cu Augustin". Fragment din carte: "IV. Perioada 553-680: certurile monotelite, în parte noi și în parte o repetare a vechilor conflicte, au fost generate de politică, nu de convingere. Și în acest caz Apusul a trebuit să vină în ajutor cu o formulă de împăcare. V. Perioada 726-842: Conflictele din această perioadă (controversa iconoclastă) arată că istoria dogmei este deja la final; mai există totuși un conflict în legătură cu ceea ce părea să fie rezultatul practic al acestei istorii, anume dreptul de a percepe și venera, într-o mie de obiecte senzoriale, unitatea dintre ceresc și pământesc. În plus, aici se vede în fine limpede ceea ce în toată istoria dogmei pare un factor subordonat, dar nu este, anume lupta pentru supremație dintre stat (împărat) și Biserica (episcopi și călugări), în raport cu care formarea dogmei și a cultului este de cea mai mare importanță. Statul trebuie în cele din urmă să renunțe la introducerea religiei sale statale, dar în schimbul acestei concesii rămâne stăpân pe câmpul de bătălie. Biserica își păstrează cultul și modul practic specific de fructificare a dogmei, iar dacă în unele privințe, ajuns vădit dependentă, un simplu obiect de joacă, nu este mai puțin adevărat că a fost protectoarea statului și a națiunii."
