Împrumutând limbajul tehnic al arheologiei, voi spune că istoria masoneriei poate fi împărțită în două perioade –una preistorică, iar altă istorică. Prima este tradițională, iar a doua documentară. Într-o cercetare istorică, fiecare dintre aceste diviziuni trebuie clar definită. Există și o altă împărțire, anume în istorie ezoterică și exoterică. Prima aparține exclusiv arcanei ordinului și, după cum am spus, nu poate fi subiectul cercetării istorice. Cea de-a doua revine în mod adecvat sferei studiului istoric și se supune tuturor legilor criticii istorice. Atunci când abordăm francmasoneria ca pe una dintre organizațiile sociale ale lumii, ca pe una dintre acele instituții care reprezintă rezultatele civilizației și care au apărut pe parcursul evoluției societății și, în final, când analizăm care sunt influențele pe care condițiile diferite ale acelei societăți le-au produs asupra ei și ce influențe a produs la rândul ei asupra acestor condiții diferite, ne angajăm la găsirea unei soluții pentru o problemă istorică și trebuie să realizăm cercetarea folosind o metodă istorică, și nu altfel. Trebuie să eliminăm orice speculație, pentru că istoria se ocupă numai de fapte. „Dintre toate obiectele prin care se exprimă știința masonică, cel mai important, cel mai de preț și, de departe, cel mai relevant este templul din Ierusalim. […] Luați-i Francmasoneriei dependenta de templu, eliminați din ritualul ei orice referire la acel edificiu sacru și la legendele legate de el, și sistemul însuși va fi condamnat la decadență și moarte grabnică.” - Albert Mackey, Istoria francmasoneriei
