Istoria romantata a unui safari

• Roman distins cu Premiul revistei Convorbiri literare (2009) O tînără europeană și un musulman sunnit din Magreb se îndrăgostesc fulgerător și compun o intensă, dar scurtă poveste de dragoste, pe fundalul săturat de culori și miresme al unei lumi străvechi aflate în plină transformare. Darrielle și Mehria se caută unul pe celălalt, dar fiecare greșește direcția de mers. Bărbatul trăiește în utopia unei lumi cuprinse de agitație și dominate de tehnologie și de progres, pe cînd femeia are nostalgia oazelor cu palmieri, în care timpul pare că stă pe loc. Departe de a fi o idilă, romanul, cu accente ironice și parodice, este vizual ca un film și incitant că orice poveste de viață spusă cu naturalețe, dar și cu ardoarea îndrăgostitului.   Romanul poate fi considerat o replică feminină și postmodernă a lui Maitreyi și este foarte probabil că va deveni, pentru multă vreme, asemenea romanului lui Mircea Eliade, un bestseller. Ca și în Maitreyi, exotismul este resorbit integral în poveste, ni se înfățișează doar că o fosforescență a ei, se confunda cu misterul însuși al dragostei. Descrierea stilului de viață propriu societății tunisiene, a spațiului mediteraneean, a întinderii deșertului se realizează firesc, fără acea emfază turistică pe care o detectăm la alți autori.- Alex. Ștefănescu Fragment din roman: "Își amintea cerul stând deasupra Mediteranei ca o pojghiță de opal. Scheletele albe ale micilor vase de pescuit și vocile aspre ale celor care coseau năvoadele. Dacă strângea pleoapele era iarăși acolo: în lumina lichefiată, cu sclipiri reci, care se făceau cenușii când soarele se trăgea în nori. Printre casele andaluze, cu terase albastre. Printre cardurile de pescăruși. Știa zgomotele, mirosul de apă, s-ar fi dus cu ochii închiși pe oricare dintre potecile care scurtau drumul între esplanada și golf. Doar poveștile lor rămâneau închise: ale lui Okbi, ale lui Hassan, ale celorlalți, pe care îi întâlnise doar că pe pasagerii dintr-o călătorie. În numai trei ani, Okbi devenise bogat, poate mai bogat ca Mehria. Nu vorbea despre bani. Era armator la Neuchâtel și se căsătorise în Elveția cu o femeie născută la Zurich. Își repudiase originile. Spunea uneori că e libanez, alteori din Egipt, ca și cum bancnotele pe care le îndesă zi de zi în buzunarele pantalonilor ar fi dus cu ele ceva din golf. Îl cunoscuse la Fleur du Reve, când ea comandă mimoze și iriși galbeni pentru ziua Sousse Annei. El se-nvârtea în mijlocul florăriei în care erau doar ei doi și băiatul care vindea. Începuse să plouă, era sigur o ploale scurtă, ploile nu durau aici. I se adresase într-o engleză fluentă, întrebând dacă gladiolele ar merge cu irișii din care comandase și ea. „Pentru cine sunt florile?" E1 o privise peste ramele ochelarilor: „Pentru mama. E o femeie de optzeci de ani". „Felicitari ca a ajuns la așa o vârstă", îi spuse. „Judecând după vârsta ei și eu sunt destul de bătrân sau, în orice caz, cam în vârstă pentru o studentă ca dumneata." „Nu cred că îmi caut un partener, îmi pare rău, domnule." Îi răspunsese automat în franceză, așa cum vorbea în golf. Okbi amuțise. De obicei, femeile nu îi ripostau. Cine era ea? Îi văzuse mașina prin vitrinele magazinului. Avea număr magrebian, iar ea nu părea o turistă. Risca din nou, dar cu glasul ceva mai moale: „Dacă nu vrei un partener, atunci ce urmărești?". „Ai putea, cel mult, să îmi dai de lucru", răspunse. „Aăa... păi spune așa, deși... ai nevoie? Nu cred. Însă știi ceva? Te pricepi la oameni. Ciudat! într-o lume arabă, tu mă mirosi c-aș putea să te angajez. Nu mi-e teamă să-ți recunosc: multă vreme, femei ca tine mă luau drept chelner în restaurant. Bine, asta acum trei ani, dar oricum... Ești de mult aici?" „De un an." Toată lumea o-ntrebă asta. Deja anul trecuse. Le părea puțin sau prea mult? Mehria era un arab bogat. Pe acest bărbat, care se recomandase Okbi și care purta ochelari de aur cu lentile de sticlă simplă, îl consideră doar un venetic. "