Istorii nescrise, infamii neprescrise

Istorii nescrise, infamii neprescrise. Amintiri despre război, captivitatea în URSS și viața în comunism Volumul de amintiri al învățătorului și ofițerului în rezervă Eugeniu Bucheru acoperă "trei tărâmuri ale morții". Primele două sunt prezentate sub forma istoricului unor momente relevante din anii 1943–1948: luptele din Crimeea și Kuban, apoi, după 1944, anii grei de prizonierat în URSS, la Monastirka și Oranki, și în sfârșit revenirea în țară, în 1948, odată cu ultimul lot, al celor care refuzaseră înscrierea în divizia Tudor Vladimirescu. Al treilea tărâm, viața trăită în România comunistă, se referă la următoarele patru decenii și este prezentat sub forma unei radiografii hiper¬critice a regimului.   Memoriile lui Eugeniu Bucheru, povestitor inteligent și talentat, se înscriu în seria mărturiilor lăsate de foști prizonieri de război în URSS, precum Radu Mărculescu. De altfel, greva foamei pe care o amintește autorul în această carte este evocată și de Radu Mărculescu în Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică. Mitică Prizonierul era un înțelept care înțelegea că are datoria să nu se lase surprins. Studia mișcările adversarului ca să riposteze adecvat. Că orice om care trăiește printre primejdii, el stă la pândă. Când a organizat acea grevă a foamei, despre care un politruc s-a exprimat mai târziu, într-un moment de sinceritate necontrolată, că a fost una dintre cele mai mari, ca organizare și număr de participanți, de la revoluție și că a produs stupoare la Moscova, toate investigațiile comandaturii lagărului (învinuită că n-a preîntâmpinat-o) n-au reușit să identifice pe inițiatori. De existența acestui Mitică știa și administrația, și organul polițienesc sovietic, dar n-au reușit să pună mâna pe el. Pentru că Mitică nu era o persoană anume; doar ca rușilor le-a fost imposibil să înțeleagă cum stau lucrurile, cu tot spionajul lor. Fragment din volumul "Istorii nescrise, infamii neprescrise" de Eugeniu Bucheru:   "Ostașii români, care captau parcă din eter sumedenia de zvonuri interzise de cenzura ziarelor din țară, deveneau din zi în zi mai posomorâți. Se vorbea despre propuneri sovietice de încetare a ostilităților, de o denunțare a alianței cu germanii. Prea puțini din cei aflați pe frontul Crimeii aveau posibilitatea să-și scape pielea și erau cu toții așa de scârbiți de întorsătura evenimentelor, ca și legarea unei convorbiri devenise inutilă. Câțiva ofițeri se aranjaseră totuși și plecau ceva mai în spate, mai în siguranță, pe la comanda regimentului, a diviziei, în orice caz cât mai aproape de Sevastopol. Batalionul rămăsese încadrat în proporție de 90% numai cu ofițeri de rezervă. Cam asta era situația când a intervenit retragerea de pe istmul Arabat. Evenimentele se precipitaseră vertiginos începând din Duminica Floriilor. Ziua era rece și o ceață lăptoasă acoperea împrejurimile, dar pentru prima oară la acest început de primăvară soarele trimitea câteva șuvițe de lumină spre pământul încă amorțit și oamenii ieșiți din adăposturi se bucurau de venirea noului anotimp. Când observatorul de la bateria de coastă a interceptat o navă în apele Mării de Azov, au tăbărât cu toții asupra lui. Ambarcația nu părea mare și, dacă ceața s-ar fi ridicat, ușor se putea estima pericolul pe care-l reprezenta. - Pare un trauler transformat ad-hoc într-o navă de luptă, explică artileristul. Nu cred să aibă mai mult de 60-70 de oameni și, după toate semnele, armamentul de la bord are o slabă putere de foc. Da, este o navă improvizată pentru desant, ori mai degrabă a fost lansată ca să producă panica. Nu vă neliniștiți! Vă dau asigurarea solemnă că din două obuze nu mai rămâne nimic din toată sandramaua. Artileristul era un lungan uscat, cu un nas ascuțit și purta cioc: - Ca să mă deosebesc de fritzi, dac-o fi să devin pensionarul lui Stalin, spunea el în glumă. Părea fără vârstă, și în viața civilă era contabil la o bancă bucureșteană. Pe front venise de curând, iar ofițerii batalionului de infanterie, unii cu stagii de doi ani de front, îl priveau ironic ca pe orice novice, însă lunganul nu manifestă nici o stângăcie și nici nu arată mai melancolic sau mai iritat când „cobrele" începeau să descrie fericirea care ne aștepta în lagărele de prizonieri sovietice. În schimb, când primea poștă, nu suportă sub nici un cuvânt să fie deranjat.”