It's So Easy... si alte minciuni

   Unul dintre membrii fondatori ai trupelor Guns N’ Roses și Velvet Revolver, intrat în galeria Rock &Roll Hall of Fame, își împărtășește povestea ascensiunii sale până pe culmile succesului și celebrității, lupta cu alcoolismul și dependența de droguri, prăbușirea și suferințele personale, până la renaștereasă din cenușă, ca o pasăre Phoenix.     În 1984, la vârsta de douăzeci de ani, Duff McKagan își părăsește orașul natal, Seattle, pentru a-și urma chemarea muzicală, dar mai ales pentru a se distanța de avalanșa ucigașă a heroinei, care-i decima pe cei mai apropiați prieteni, de pe scena locală a curentului punk. După numai câteva săptămâni petrecute în L.A., interval în care a dormit în mașină, el răspunde unui anunț prin care cineva - care se identifică doar prin apelativul „Slash” - caută un basist. La scurt timp după acest episod ia ființa cea mai tare trupa din lume. Guns N’ Roses avea să vândă peste 100 de milioane de albume în întreaga lume.     În cartea It’s So Easy... și alte minciuni, Duff evocă traiectoria impresionantă a lui Guns, care a însemnat albume de platină, concerte cu bilete epuizate ținute pe stadioane și recunoaștere la nivel mondial. Dar acel gen de glorie își cere tributul, așa cum avea s-o facă în cele din urmă nu doar cu Duff, ci și cu trupa însăși. În timp ce Guns dădea să se destrame, Duff a simțit că și zilele sale sunt numărate. Iminenta morții, consecința directă a alcoolismului, avea să se dovedească însă recuperatoare, marcând punctul de cotitură care l-a plasat pe calea eliberării de toxicomanie, punctată de opțiuni personale neașteptate. Cu o voce cât se poate de onesta și purtând un timbru inimitabil, Duff - unul dintre cele mai inteligente și mai articulate personaje ale lumii rock-ului - îl poartă pe cititor într-o călătorie teribilă, prin subteranele uneia dintre cele mai cunoscute trupe din istoria rock-and-roll, până la ieșirea la lumină.       Duff McKagan a cântat la chitară bas în Guns N’ Roses timp de doisprezece ani, fiind coautorul multora dintre cele mai remarcabile piese ale trupei. A fondat formația Velvet Revolver împreună cu fostul său coleg, Slash, și este frontman-ul Loaded, propria sa formație. Locuiește în Seattle, Washington, împreună cu soția sa, Susan Holmes McKagan, super-model, și cu cele două fiice ale lor.      Fragment din volumul "It's So Easy... și alte minciuni" de Duff McKagan:       „Anunțul lui Slash enumera printre influențele sale pe Alice Cooper, Aerosmith și Motorhead. Era ceva de departe preferabil oricărui alt lucru pe care l-am întâlnit în prima săptămână. Și, oricum, nu doream decât să cunosc oameni.     L-am sunat pe Slash la telefon și am vorbit cu el. Avea aceeași voce caldă pe care o are și acum. Când mi-a spus numele trupei sale, am auzit Rodker. Uau, mi-am spus, un nume foarte ciudat pentru o trupă. Am aranjat să ne întâlnim, împreună cu bateristul Steven Adler, la un local non-stop numit Canter's, situat pe strada Fairfax.      — O să aranjez să avem primul separeu de pe stânga, mi-a spus.     I-am semnalat că am părul albastru și că voi purta un palton de piele lung, negru cu roșu.     — N-am cum să nu te recunosc, mi-a spus el.     Iată un lucru de care-mi dădusem deja seama: tipii din Seattle pur și simplu arătau altfel pe atunci. Când veneau prin Seattle trupe că Black Flag sau Dead Kennedys, comentau mereu cât de diferit arătă publicul, dar nu mă gândisem niciodată prea mult la asta. Până atunci. În L.A. m-am hotărât să mă folosesc de acest aspect distinctiv pentru a-i convinge pe cei care verificau documentele de identitate de la intrarea în baruri că nu sunt din Statele Unite și, prin urmare, că nu vorbesc engleza. Când mi se cerea un document de identificare, îmi scoteam ochelarii de soare și priveam nedumerit. Probabil credeau că sunt suedez sau așa ceva, dar, pe bune, de cele mai multe ori schema funcționa. Acum urma să văd cealaltă față a monedei.      M-am îndreptat spre Canter's îmbrăcat în ținuta mea de proxenet, așa cum am promis. Era un palton de piele lung până la pământ, cu ornamente roșii. Inițial, avea un A mare, de culoare roșie, de la „Anarchy", pe spate, dar am luat un marker negru și l-am camuflat, după ce trupa din Seattle din care făceam parte s-a desființat. Trupa se numea Fartz, iar logo-ul nostru includea acel A anarhist.     Am intrat, am căutat primul separeu de pe stânga, și am văzut toată claia aia nenorocită de păr. Într-un fel, mă așteptam ca respectivii să arate ca Social Distortion. În schimb, chiar dacă păreau să fie de-o vârstă cu mine, tipii din Rodker avea părul lung și iubite tipice de rocker.      Dacă până și vederea a doi rockeri cu părul lung de la Hollywood era deja un șoc pentru mine, cu greu mi-am putut imagina cum va fi să vorbesc cu ei. Desigur, cu părul tuns scurt, în nuanța Day-Glo albastră, și paltonul lung de piele, probabil că și eu le păream un marțian. Ambele părți au fost nițel surprinse și curioase când ne-am întâlnit față-n față.     Așa cum avea să se dovedească mai târziu, părul lung al lui Slash ascundea de fapt un introvertit timid. Totuși, era cool. Avea o sticlă de vodcă sub masă - nici el și nici Steven nu împliniseră încă douăzeci și unu de ani, iar acel loc semăna cel mai mult cu un bar în care puteai intra. Am băut vodcă și am mâncat câteva boluri cu supă de orz și fasole, specialitatea casei. Și acum îmi mai place supa aia.     Cei de la security nu erau singurii confuzionați de look-ul meu punk de Seattle. Prietena lui Slash s-a aplecat, cu un aer zdrobit, și m-a întrebat:     — Ești gay?     — Nu, nu sunt gay, i-am spus, râzând.     — Ai părul scurt - cred că ești gay. E O.K., mie poți să-mi spui. Ai vreo prietenă?     — Nu, am spus, tocmai m-am mutat aici.     — E-n regulă, îți facem noi rost de una.     Steven Adler era foarte amabil și s-a manifestat cu un entuziasm contagios, aproape copilăresc. Mi-a zis:     — Ascultă, vom fi măreți - o să-i facem pe toți să bată din picioare și să aplaude.     Și-n ziua de azi, când trece în spatele unui set de tobe și se ambalează, spune tot la fel: Toți o să bată din picioare și vor aplauda.     Ne-am dus cu toții acasă la Slash - locuia într-un apartament împreună cu mama lui. Era evident, chiar și cu chitară acustică la care Slash a cântat în prima noapte, că e un chitarist special. Am fost absolut uimit de forța elementară și emoțională pe care o putea genera atât de ușor. Slash era deja în liga lui, iar să-l aud cântând cu chitară a fost cu adevărat un moment special.”