Izolat în cochilia miraculoasă a trupului, spiritul este restrâns în percepțiile sale la limitele care îi sunt necesare. În ochii lui, sfera senzorială este o închisoare sufocantă. Vederea, auzul, pipăitul suferă enorme restricții. Creierul fizic este o cămăruță întunecoasă care îi dă ocazia să recapituleze și să reînvețe. Cunoștințele dobândite și obiceiurile înrădăcinate de-a lungul secolelor zac în el sub forma unor intuiții și tendințe. Forțe neexplorate și resurse infinite dorm în el așteptând pârghia voinței pentru a se manifesta și pentru a se îndrepta către supraconștiință. În templul miraculos al cărnii, în care celulele sunt cărămizi vii ce servesc la construcția formei, sufletul nostru este închis provizoriu într-o uitare temporară, dar nu absolută, căci el este deținătorul unui vast patrimoniu de experiențe. El este torturat de dorința nedefinită de a se întoarce la spiritualitatea superioară, în timp ce rătăcește prin lumea cea opacă în dizarmonii bizare și repetate. Totuși, în interiorul acestei „retele" a simțurilor fiziologice, spiritului i se oferă oportunități glorioase de a lucra pentru depășirea de sine.
