Scriitorul italian Edmondo de Amicis nu și-a lăsat deoparte vocația de pedagog în niciunul dintre romanele scrise, nici măcar atunci când tema centrală a fost iubirea. Cu tact și răbdare, povestea de față ne poartă discret printr-o lecție despre tenacitate și devotament predată de un maestru al narațiunii simple și mișcătoare.
Don Celzani, un secretar trecut de „prima tinerețe“, se îndrăgostește de o tânără profesoară de gimnastică.
Citește tot rezumatul...
Deși este un om iubit de toată lumea și are o educația monahală care îi influențează fiecare gest, pare complet incapabil s-o cucerească pe domnișoara Pedani. Iar când bârfele și invidia îl urcă în caruselul greu de oprit al criticii celor din jur misiunea lui tinde să devină imposibilă. Și totuși, Iubire și gimnastică nu este povestea unui eșec.
Poate că prea puține lecturi din școala primară mi-au rămas la fel de bine întipărite în minte, așa cum s-a întâmplat cu jurnalul elevului Enrico Bottini, imaginat de scriitorul italian Edmondo de Amicis. Cred că am răsfoit ani de-a rândul Cuore- inimă de copil și am regăsit la fel de vii paginile, chiar și după perioade lungi de timp. Dincolo de simpatiile naționaliste elogiate de autor, dincolo de criticile stângiste transparente în acel jurnal (care, aveam să aflu mai târziu, recomandaseră de la sine lucrarea lui de Amicis în școlile blocului sovietic), recunosc că am rămas impresionat de capacitatea de sinteză a autorului, de felul în care a reușit să evoce articulațiile esențiale ale microuniversului școlar și ale copilăriei, oferind pilde de comportare cât se poate de solide pentru cei mici într-un limbaj atât de simplu și totuși atât de convingător. Da, Cuore avea o mare putere de generalizare, tipologiile erau surprinse în dimensiunea lor universală și ani de zile am regăsit chiar și la mine în clasă, câte un Precossi, un Garrone sau un Votini. Citind cartea lui de Amicis cu siguranță că elementul care m-a impresionat cel mai puternic a fost sensibilitatea cu care autorul a reușit să se aplece, prin perspectiva unui copil de 9 ani, de oamenii aflăți în cele mai crunte suferințe (și care, așa cum evoca optimist jurnalul lui Enrico, nu erau răi în esență, ci doar cel mult înrăiți de circumstanțe). Desigur, în afară de Cuore, pe care l-am citit și l-am răscitit, nu aveam habar de alte lucrări ale lui Edmondo de Amicis. Din fericire, după ani de zile, l-am regăsit pe scriitorul italian în ipostaza de romancier, în nouă colecție a Editurii All (Iubiri de altă dată), într-o narațiune din care nu putea să lipsească abordarea tandră pe care o îndrăgisem în vremurile copilăriei.
Iubire și gimanstică se numește acest roman, un titlu cel puțîn ciudat, s-ar putea remarca. Căci ce asemănare, ce legătură poate fi între amor și sport? Nu par să aibă prea multe în comun: gimnastică e un sport cu reguli precise, în care postura acrobatică se supune rigorilor matematice și se măsoară la milimetru iar întrecerile sunt la rândul lor jurizate precis, în vreme ce în dragoste (ca și în război, nu-i așa?), sentimentele nu sunt ușor de aproximat în cuvinte și desigur că orice efort de cucerire nu cunoaște fair play, fie că există competitori sau nu.Ceea ce unește iubirea și gimnastica însă, așa cum aflăm din romanul lui de Amicis, este susceptibilitatea lor de a amorsa obsesii, în cele mai atipice situații.
Celzani este secretarul personal al unui om bogat, din Italia secolului XIX. Cu înfățișarea unui preot deghizat, dominat de prudență și bună cuviință, de o timiditate greu de egalat, Celzani pare puțîn predispus să se îndrăgostească. El face parte din specia oamenilor care clocesc un ideal fizic și moral a cărui întrupare este aproape imposibil de găsit… dar și dacă acesta este de găsit, nu poate urma decât o înnamorare iremediabilă. Iar improbabilul se întâmplă, căci Celzani pare să fi căzut pradă săgeții lui Cupidon încă de la prima păgînă a romanului. Zeița lui? O femeie frumoasă, fără îndoială care, parcă pentru a înrăutăți situația, este complet dedicată carierei (da, chiar în Italia secolului XIX). Maria Pendani este o profesoară de gimnastică, fără zestre, dar care debordează de sănătate și vitalitate (în ea viața circulă iute și caldă). În esență, Maria Pendani pare să fie caracterizată mai degrabă de virilitate, decât de feminitate: are un cult pentru activitatea fizică, apreciază naturalețea, luptă împotriva corsetelor, e lipsită de cochetărie și capricii. Din nefericire, deși nu îi lipsesc pretendenții (un personaj spune despre ea la un moment dat că ar fi o vătămătoare invulnerabilă) ea nu pare să aibă vocația căsătoriei și nici măcar a iubirii, căci profesoara de gimnastică trăiește într-un fel, un mariaj cu propria profesie (nu lipsește de la congresele de educăție fizică și nu prididește să publice o mulțime de articole – veți remarcă surprinși poate, ce importanță avea sportul pentru pedagogii vremii și ce controverse era capabil să nască).
Întreg microromanul lui de Amicis urmărește eforturile lui Celzani de a se apropia de profesoara de gimnastică, de a o cuceri. Și pentru că, așa cum am spus, în dragoste, spre deosbire de competițiile sportive, nu pare să existe fair play, săracul secretar încearcă toate metodele posibile mai sincere sau mai ascunse pentru a o îndupleca pe împietrita Maria Pendani: de la scrisori de dragoste pătimășe, la cereri bâlbâite în căsătorie și până la mimarea unor interese legate de sport și la ocoluri de apropiere pe cărarea amicălității. În mod ironic, animat de cele mai bune intențîi la început, apoi de o disperare fără margini, Celzani va ajunge, prin eforturile sale, să se certe cu aproape toți cunoscuțîi (care nu o privesc nici ei cu ochi prea buni pe profesoară) și să-și pună în pericol până și situația socială și reputăția . În tot acest timp Maria Pendani își va continua, aproape nestingherită ascensiunea profesională, spre invidia sau admirația tuturor, deși nici chiar o amazoană că ea nu-și va putea nega, măcar din când în când, nevoia de a-și împărtăși bucuriile cu cineva. Va fi de ajuns această nevoie atât de bine disciplinată și sistematic ignorată de profesoară, pentru a răspunde devotamentului și speranțelor lui Celzani? Vă rămâne să aflăți. De Amicis pare să sugereze, în romanul său, că doar atunci când ești pregătit să renunți la obsesii, poți avea șansa la fericire (în fapt, așa cum veți remarcă la final, cuplul iubire-gimnastică care dă titlul romanului reprezintă de fapt obstacolele pe care protagonișții trebuie să le depășească).
Desigur, Iubire și gimnastică nu este un roman pentru cititori pretențioși sau sofisticăți. Este o poveste sumară și simplă, poate de modă veche, dar nu mai puțîn cuceritoare. În cuvinte puține de Amicis reușește, la fel ca în Cuore, să te facă părtaș, cu delicatețe și îngăduință la drama sinceră a unui bărbat care luptă cu sentimente atât de puternice și atât de străine încât îl aduc în pragul disperării, chiar dacă îi lasă acea urmă de demnitate…a posibilității renunțării. Volumul lui de Amicis a apărut, așa cum spuneam într-o colecție proaspătă a Editurii All care, cel puțîn pentru mine, s-a ridicat deja la înălțimea titlului propus: citind cartea scriitorului italian, am vizitat cu multă încântare, o… iubire de altă dată.
Salut apariția acestei noi colecții și vă invit să o descoperiți la Târgul Internațional de Carte și Muzica de la Brașov din perioada 22-25 martie 2012. Din aceeași colecție:
CEHOV – O mică glumă
DAUDET – Soții de artiști
MACHADO DE ASSIS -Don Casmurro
IUBIRE ȘI GIMANSTICĂ – Edmondo de Amicis- Editura All, 2012
Sever Gulea pentru blog.libris.ro Citește mai puțin...
