În romanul de față, doamnă Elena lonescu Colcigeanni adună, ca lntr-un uriaș panoptikum, o sumă de întâmplări neașteptate, pe care eroii și le trăiesc cu o anume voluptate, împlinindu-se, nu o dată, în destine convingătoare. Ceea ce va atrage atenția cititorilor este harul autoarei în a povesti într-un mod confesiv aceste stări umane, unele excepționale fiind. Tonul descrierilor au în plus, acel îndemn spre purificare și salvare prin puterea iubirii. Construcția piramidară a romanului impresionează prin forța evocatoare a faptelor, prin relațiile interumane a unor destine diferite, idei și împliniri ce se derulează într-un ritm aproape cinematografic; aceasta și pentru că autoarea nu inventa, dar nici nu uita exențialul uman de la care a pornit, notându-I cu un sentiment al împlinirii dorite. Ca prim cititor, constat că doamna Elena lonescu Colcigeanni, prin amintirile-i - de departe venind până azi - zidește o scriere convingătoare și atracțioasă la lectură. Cândva, Apollinaire spunea că „amintirea-i corn de vânătoare cu dulci plutiri topindu-se în vânt!..." ln cazul acestui roman valoros, așezat pe întâmplări pilduitoare, amintirea luminează încă și ne bucură! Fragment: “În Ploiești, întreaga familie îi ducea dorul. Nu-l mai văzuseră de doi ani, timp în care pasiunea pentru medicină a băiatului îi fură liniștea și somnul. Mircea învățase zi și noapte fără întrerupere, studiind și aprofundând toate cursurile, făcând experiențe în laborator și studiind anatomia și patologia direct pe cadavre, confruntându-se zilnic eu suferință, cu boala, cu moartea, făcându-l să nu mai cunoască frumusețea lumii, ci doar durerea și urâtul din ea. Purtau corespondența cu regularitate, iar din când, în când, primeau și câte o fotografie, care era purtată din mână în mână, admirată, comentată, strânsă la piept și apoi sărutată, după care urma să fie pusă într-o ramă frumoasă de argint și așezată în locul cel mai vizibil al salonului. Atât părinții, cât și bunicii știau că Mircea este un tânăr de nădejde, ambițios și perseverent. Mândria și bucuria lor atingeau cote maxime, mai ales când primeau scrisorile de apreciere din partea conducerii Facultății de Medicină ale căror cursuri fiul lor le frecventa. Cu toții îi duceau dorul și așteptau cu nerăbdare să se revadă în vacanța din vara acelui an. În lipsa lui Mircea, Violeta încerca să-și potolească dorul de el, petrecând cea mai mare parte din timp în preajma celor doi copii: Brândușa și Andrei. Zilnic, mama făcea în așa fel încât să se achite de toate treburile și obligațiile care o priveau direct, în perioada cât copiii erau la școală. Dorea cu orice preț să fie liberă odată ce ei soseau acasă, să-i poată privi în liniște, chiar și atunci când își pregăteau temele. Și ca să nu-i scape din priviri, se așeză într-un fotoliu pus anume în camera lor de studiu, de unde se hrănea cu imaginea lor.”
