Confesiuni și pamflete Nota autorului Am fost aluat în mâna altora! Părinți și profesori. M-au plămădit după voia lor. Nu-mi amintesc ca ei să mă fi întrebat: „Tu ce vrei? Tu ce poți?!”. Părinții erau convinși că ceea ce vor ei este binele suprem, convinși că eu pot orice mi-ar cere! Profesorii, cu una sau două excepții, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit că eu vreau și pot mai mult, m-au îngrădit în șablon. Ieșirea din șablon, înainte de a aduce o soluție nouă (se mai întâmplă!), le dădea multe bătăi de cap. De ele nu aveau nevoie! M-au mai plămădit cei pe care i-am citit, cei despre care am citit, cei pe care am știut să-i ascult, dar și mulți dintre interlocutori! Mi-am însușit (oare de câte ori greșind!) ceea ce credeam eu de cuviință și trebuință. Este spre folosul său spre vina mea dacă am reușit sau nu să transform toate ingredientele în aur sau doar în metal ordinar! La rândul meu, în timp, am frământat aluat pentru pâine nouă! Trăiesc cu deplină convingere că niciodată pâinea nu a fost de ajuns și nici pe gustul tuturor. Pentru lipsă și pentru gust, îmi asum întreaga vină. Uneori, puterile mele au fost limitate. Dar înțelegând asta, mi-am zis: „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”. Nu toți cei din jurul meu au recurs la această înțelepciune. Niciodată pretențiile lor nu au fost îndeajuns satisfăcute, pentru că pâinea era „din căpătat”, iar gustul miluitului este suveran („de gustibus non disputandum”). Credeau că li se cuvine! Cei care m-au plămădit nu m-au pus la copt. Am ajuns în cuptor azvârlit de nemulțumiții cărora le-am oferit pâinea! O parte dintre ei au devenit spectatori; o parte s-au întrecut în a întreține arderea, aruncând lemne pe foc, fără a avea remușcări, fără a avea grijă că se pot ei înșiși arde sau că totul poate deveni scrum! În paginile ce urmează apar și unii, și alții dintre protagoniști. Experiențele relatate au cu atât mai puțină ficțiune, cu cât fricțiunea a fost mai pregnantă. Singurul adevăr dureros în care am ajuns să mai cred este: „Fă bine și așteaptă rău!”. Voi trăi oare până să aflu ce așteaptă cel ce face rău?! D. T. R.
