Jane Eyre

În anii care au precedat apariția romanului Jane Eyre- 1847, societatea engleză era dominată de cultul familiei, leagănul securității și al stabilității, având în centrul ei femeia, soție și mama, reper spiritual și moral. În ciuda dezbaterilor despre rolul femeii, ideea persistă. De altfel, imediat după publicarea romanului, John Stuart Mill a scris despre principiul " perfectei egalități" între bărbați... și femei, în timp ce Lynne Linton se plîngea că The Girl of the Period era excesiv de independență, în comparație cu "fata simplă și inocentă din trecut". În acest context care pregătea o schimbare drastică de mentalitate, Jane Eyre, apărută sub pseudonimul Currer Bell, face, evident, senzație. Un detaliu important este că surorile Bronte aleseseră să publice sub nume masculine pentru că maniera de a scrie nu li se părea feminină. Moștenitor al romanului gotic, cartea scrisă la persoana I îi scandalizează pe unii prin dorința afirmării de sine și hotărârea eroinei, însă stilul somptuos și perfect stăpânit transformă romanul într-un best-seller. Scriitoarea folosește experiența ei de guvernantă, dar și pe cea dobândită la școala evanghelică, însă critică opțiunile limitate pe care le au femeile educate, dar neînstărite, ca și ideea că " femeia trebuie să se limiteze la a prepara budinci, a cânta la pian și a broda". Pasionanta dorință a eroinei de a-și deschide orizonturile, de a fi iubită, ca și punerea sub semnul întrebării a convențiilor reflectă propriile idealuri ale scriitoarei, pentru care "Convenționalism nu înseamnă moralitate". Jane este un soi de "Rătușca cea urâtă", care, într-un parcurs sinuos al construirii de sine, ilustrează împlinirea idealului romantic de iubire care învinge toate obstacolele