Iat-o pe Dania, o fiinta volatila, tulburatoare, ceva intre materie moale si himera, imprevizibila si contradictorie, traind intr-un prezent continuu.
Si iata-l pe Sandu, barbatul ratacit in infinitele lui ipoteze, proiectand noi tentative de a o determina la o minima consecventa, de a o prinde intr-o oarecare legatura, de a-si imbogati realitatea cu prezenta ei.
Ceea ce ii desparte este intuitia femeii ca a iubi un om nu inseamna a-i ceda locul central in propria viata. Anton Holban creeaza, in Jocurile Daniei, o apoteoza a spiritului feminin, aureolat de libertatea lui vitala.
