O poetică indignado ține în verva poemele Dorinei Șisu din „Joi spre miercuri”. Furioasă, exasperată, rănită, Dorina strigă, zgârie și se zbate pe marginea subțire și fluidă dintre mânie și disperare; o disperare care devine mânie și o mânie care se topește în disperare. E o convulsie (socială, spirituală, afectivă) prelucrată ca revolta declamată, la rândul ei, cu patosul directeții, frust și abrupt, pentru a-i reține toată căldura autenticității imediate. Dar fondul din care țâșnesc aceste violente este unul traumatic; din rană ies apostrofele și cinismele defensive ale Dorinei; din cuvinte rănite și batjocorite, „pe care le-au călcat toți în picioare/ cu cizme germane înalte și negre", și — deopotrivă — din vise strivite și din fragilitatea victimei: „răscumpără-mă dragul meu/ vocea mea e mai mult un ecou prelungit din visele tale". Afecte întoarse în resentiment, poemele Dorinei sunt o poetică reactivă, un răspuns la acuitatea strivirii. - Al. Cistelecan E destulă exasperare în tăietura de șis a versurilor Dorinei Șisu (numele ei pare a fi predestinat!) și o sfântă furie; e multă lehamite, oboseala și durere mută, oricât ar încerca ea să le ascundă, să le îngroape într-un nor de cuvinte, ele tot răzbat prin interstițiile poemelor sale, cu puternice accente sociale, care aduna fragmente de dialog cu o ființă apropiată, la fel de marginală ca ea, mânată de aceeași dorință perversă de viață ca ea, lume masificată, înstrăinată, încenușată, în care și-au strămutat iluziile amândoi; în imaginea pescarului care așteaptă absent pe țărmul oceanului se adună perfect, ca într-un nod, întreaga rețea de sensuri și obsesii a acestei cărți de versuri teribil de neliniștitoare... Sublim este faptul că poeta își asumă umanitatea, așa ulcerată cum e ea, cu o tărie de caracter înscrisă în gena supraviețuirii naivilor dintotdeauna, dar și cu certitudinea că mari modificări nu se vor produce curând... - Mircea Petean
