Cartea Juniper - Kelley si Thomas French PDF

    Juniper French s-a născut cu patru luni înainte de termen, la 23 de săptămâni de gestație. Cântarea 570 de grame, iar trupul ei subțirel era de lungimea unei păpuși Bărbie. Capul ei era mai mic decât o minge de tenis, avea pielea aproape transparentă, iar prin piept i se vedea inima care abia pâlpâia. Bebelușii precum Juniper, născuți la limita viabilității, ridică o întrebare crucială: care este cea mai mare dovadă de dragoste – să îi salvezi sau să îi lași să se stingă? Kelley și Thomas French au ales să lupte pentru viața lui Juniper, iar aceasta este incredibila lor poveste.     În această biografie superbă, autorii explorează granița dintre ceea ce este posibil și ceea ce este corect. Ei privesc cu uimire știința care a conceput-o și a menținut-o în viață pe fiica lor, dar și iubirea care a făcut toată diferența. Sondează legătura dintre o mamă și un bebeluș, dintre un soț și o soție. Documentează călătoria familiei lor, de la începuturile fragile până la supraviețuirea miraculoasă a fiicei lor, acum un copil înfloritor.     "Asta se întâmplă când doi scriitori talentați își unesc eforturile pentru a povesti ceva care merită povestit. Această carte, despre o viață care atârnă de un fir de ață, îți frânge inima pe o pagină și, câteva paragrafe mai încolo, te face să-ți dorești să arunci pumnul în aer în semn de victorie. Este o carte dureros de încântătoare, cu atât mai încântătoare cu cât este adevărată." — Rick Bragg, jurnalist, câștigător al Premiului Pulitzer      "Kelley și Thomas French sunt doi dintre cei mai buni jurnaliști narativi ai Americii, iar aceasta este cea mai importantă poveste a lor de până acum. Juniper este istorisirea uimitor de intimă și de onestă a unei mame, a unui tată și a unui bebeluș cu complicații, a cărui supraviețuire pune sub semnul îndoielii toate presupunerile simpliste despre ce înseamnă viața. Este o carte profund emoționantă și plină de semnificații." — David Finkel, jurnalist, câștigător al Premiului Pulitzer și autorul cărții Thank You for Your Service      Fragment din volumul "Juniper" de Kelley și Thomas French:       „Plămânii lui Juniper arătau încețoșați la radiografie. Asta însemna, de obicei, că erau pe punctul să cedeze sau că erau afectați. Dar testele de sânge arătau ca inspiră oxigenul, că nu era nici prea acidă, nici prea alcalină și că, într-un fel sau altul, motorul ei cu combustie internă mergea înainte, bolborosind. O deconectaseră de la ventilatorul vibrator zgomotos. Medicii i-au redus treptat oxigenul la un nivel rezonabil. Arătă mai bine decât indicau radiografiile.     — Haideți să ne luăm după copil, nu după radiografii, a spus doctorița Shakeel.     Există o neconcordanță între aparate și cei care interpretau rapoartele. Doctorița Shakeel a formulat-o atât de clar.     — Să ne luăm după copil, a spus ea.     După copilul care nu putea vorbi, dar care îi conducea tot timpul, arătându-le calea. Au mărit intensitatea aparatelor. I-au făcut analize de sânge. Au citit rezultatele.     — Fenomenal, a zis doctorița Shakeel.     Au notat în foaia de observație că a avut cinci scaune.     — Excelent, a zis doctorița Shakeel.     Am băgat mâna înăuntru și am atins spatele gol al lui Juniper, simțind cum i se mișcă aerul prin plămâni. Un specialist pe probleme de respirație a venit să verifice setările ventilatorului.     — La cât este de mică, se descurcă excelent, a spus.     M-am îndreptat către oribilul cabinet de muls, care avea un singur minifrigider. Tot nu produceam destul lapte - cel mult 30 de mililitri. Tot îmi lua ore în șir. Corpul meu era probabil nedumerit. Unde dispăruse copilul? De ce nu îl alăptăm la sân? Ce era mașinăria aia de plastic care gemea?     Ești penibilă.     Ești penibilă.     Nu ești mama nimănui.     În secția de terapie intensivă neonatală, să fii părinte era ceva rece și mecanic. Înțelegeam de ce unii părinți își luau tălpășița. Și hormonii mei scăpaseră de sub control. Dar aveam destule forțe stabilizatoare în viața mea, care îmi permiteau să rămân pe linia de plutire. Una singura să se fi stricat sau să fi lipsit, și nu-mi imaginam cum aș fi putut să fac față situației: dacă nu l-aș fi avut pe Tom, dacă aș fi locuit la distanță mare, dacă n-aș fi putut să lipsesc de la servicu, dacă ar fi trebuit să circul cu autobuzul, dacă aș fi avut alți copii. Dacă nu mi-aș fi dorit acest copil cu atâta ardoare și dacă nu l-aș fi iubit al naibii de mult.     Începeam să văd cum asistentele ca Tracy și medicii precum doctorița Shakeel găseau modalități de a identifica cele mai mici scântei de umanitate și de a sufla asupra lor până când ajungeau să ardă de-a binelea.     Tom m-a sunat pe mobil. Când am răspuns, știam că se auzea în fundal geamătul îngrozitor al pompei de lapte. Scârbos.     — Astăzi vor să o iei în brațe, mi-a spus el.     Nu am înțeles.     Pe cine să iau în brațe?     Nu mă așteptam la asta decât peste câteva săptămâni, când avea să fie decuplată de la ventilatorul mecanic. Asistența noastră a spus că era marți, ziua în care se schimbau și se curățau incubatoarele. Oricum trebuiau să mute copilul; în acest caz, de ce nu l-aș fi ținut în brațe cât avea să stea afară? Așa se face că, peste câteva ore, m-am așezat confortabil pe fotoliul rabatabil din vinil albastru și am privit cum o fizioterapeuță a masat-o și a calmat-o pe fetița noastră timp de jumătate de oră, ca să o pregătească pentru călătoria de întoarcere la trupul meu.”