Născută în Câmpulung Moldovenesc, Miriam Korber-Bercovici a avut primul contact dur cu regimul Antonescu în septembrie 1940, când a fost exclusă din învățământul de stat, pe baza legilor rasiale. În octombrie 1941, este deportată în Transnistria și ajunge în ghetoul din Djurin. Supraviețuind acestui „timp blestemat“, se întoarce în România, studiază medicina și lucrează în mai multe spitale din București. După pensionare, a lucrat la serviciul de asistență la domiciliu al Comunității evreilor din România și, ca medic, la școala Lauder. În octombrie 1941, la doar 18 ani, Miriam Korber-Bercovici a fost deportată alături de familia sa și de întreaga populație evreiască din Câmpulung Moldovenesc în Transnistria, în cadrul operațiunii de „curățare a terenului” decisă de regimul Antonescu, ce-i viza pe evreii din Bucovina de est. Miriam va ajunge în ghetoul Djurin, unde va rămâne până în mai 1944. Jurnalul său este o mărturie despre acele timpuri îngrozitoare — o descriere a jafului, a foametei, a frigului și a sărăciei, a incertitudinii permanente și a dezumanizării, a deznădejdii și a fricii pe care le-a îndurat. Tragismul acestor mărturisiri personale le transformă într-un document de interes public. Dacă Jurnalul Annei Frank este un simbol puternic, cu o deosebită încărcătură emoțională, al victimei Holocaustului în spațiul european, cel al lui Miriam Bercovici este, fără îndoială, un mesaj tot atât de puternic despre tragedia evreilor români deportați în Transnistria. - Alexandru Florian Jurnalul de ghetou cuprinde însemnările făcute de Miriam Korber-Bercovici despre viața pe care a dus-o timp de trei ani în ghetoul din Djurin, în Transnistria, fiind o mărturie vie, directă, a deportării și ghetoizării evreilor români din Bucovina de sud. Originalul jurnalului, scris în limba română cu un ciot de creion chimic, se află în patrimoniul Muzeului Holocaustului din Washington.
