E tanar si foarte viu, plin de energie, ca un rocker adevarat, dar cand te astepti mai putin il surprinzi bantuit de spaima ca imbatraneste si moare. E un poet care face proza in forta, ca la sala, ca pe bita sau motor, care aici, in Banat, sunt bicicleta si motocicleta; nareaza, descrie, construieste, dar cand te astepti mai putin il vezi cum trage un stamplu (paharel, aici, in Banat) de lirism. E frust, chiar dur si necrutator cu tot ce vede in jur si in el, dar cand te astepti mai putin scapa un gest sau o vorba de mare delicatete. E barbatos si infantil, brutal si tandru. E print si cersetor, erou si loser absolut in lumea lui, asa cum o vede, cum o traieste sau o imagineaza. O lume de la marginea marginilor (cartiere timisorene, periferii de metropole, sate din pusta), cu oamenii ei nestiuti sau uitati. Toate (locuri, chipuri, vorbe) l-au asteptat pe el, pe Borco Ilin, sa le descopere si reinvie, ca sa intre intr-o carte. Ca sa intre in carti, cu toate atuurile. Intre care, mai de pret, imi par a fi doua: al noutatii lumii pe care o dezvaluie si al limbii pe care o cauta. Desi el spune ca nici una din ele, nici romana, nici sarba, nu l-au gasit. Pusti nas, Borco! Lasa-ne, Borco, n-ai dreptate, fiindca le-ai gasit pe amandoua in limba fara pereche a literaturii pe care tocmai ai scris-o. - Adriana Babeti
