Stabilirea textului, traducere din limba germană, cuvînt introductiv și note de Vasile Docea Poziția sa privilegiată, de centru al vieții politice în țară și nod al politicii internaționale, precum și buna calitate a informațiilor pe care le obținea fac din regele Carol I un fin observator și un martor valoros al lumii în care trăiește. Tocmai acest lucru iese în evidență în jurnal. Nu atît faptele în sine consemnate de rege – cunoscute astăzi în marea lor majoritate, dacă nu publicului larg, măcar istoricilor –, cît selectarea și ordonarea, apoi interpretarea lor nuanțată fac din jurnal un document de excepție. Preocupările, îngrijorările, eforturile și negocierile legate de politica externă revin periodic și în acest al doilea volum al Jurnalului, evidențiind în special interesul acordat de suveran fortificațiilor de la Galați și Focșani pentru consolidarea liniei de apărare împotriva Imperiului Rus. Pe plan intern sînt surprinse faptele semnificative din punct de vedere politic, de la micile intrigi personale – de pildă, atitudinea regelui în legătură cu „afacerea Elena Văcărescu” (1890-1891) și exilul reginei Elisabeta – pînă la luptă dintre conservatorii aflați în opoziție și liberalii de la guvernare, o încleștare tot mai dura care a dus la căderea guvernului liberal condus de Ion C. Brătianu și începutul „marii guvernări conservatoare”, în martie 1888. „Regele Carol era mic de statură și, la prima vedere, n-avea nimic impunător, afară de mișcările încete, hotărîte, pline de demnitate și de ochii lui albaștri, ageri, atotvăzători, cam mici și uneori injectați. Regele Carol părea că vede totul împrejur fără a întoarce capul, ca o acvilă. S-ar putea spune că privirea lui pîlpîia și sclipea ca flacără. Toate acestea însă nu le băgai în seama întîia oară. Îmi păru numai un om cam scund, cu genunchii puțin îndoiți, purtînd ghete cu tălpile groase înfipte în pămînt cu o siguranță fără seamăn. Spre deosebire de fratele lui, prințul Leopold, plin de o bunăvoință cam sfioasă, totdeauna gata să îmbuneze omenirea întreagă, regele Carol era de o liniște aproape nefirească. Foarte închis în sine, mișcările lui aveau un fel de măreție voită, care ajunsese la el naturală. Erau mișcările unui om deplin stăpîn pe sine, care poate domina pe alții.” (Regina Maria a României)
