Jurnalul de la guantanamo

     Colecția Corint Istorie aduce în atenție un volum care aduce în lumina reflectoarelor experiența copleșitoare a deținuților de la închisoarea americană din Golful Guantanamo, Cuba.     „Deși este scris în engleză familiară învățată printre deținuți, iar paginile îi sunt sluțite de miile de «intervenții» negre ca smoala ale agenților secreți americani care joacă un rol atât de important în paginile sale, volumul este o epopee a durerii de nesuportat uneori, a angoasei, dar și o capodoperă de umor negru, amar, pe care Dostoievski cel din Amintiri din Casa morților l-ar fi recunoscut și acceptat.” Mark Danner, The New York Times     „Înainte de a fi desecretizat, manuscrisul cărții lui Slahi a suferit peste 2.500 de intervenții, ștersături realizate, în mod evident, pentru a se proteja informații secrete, dar al căror rezultat a fost că cititorilor le-a fost ascunsă dimensiunea reală a calvarului autorului. Cartea a fost publicată cu paragrafe cenzurate. Editorii jurnalului [...] spera să publice totuși o ediție ulterioară, necenzurată, atunci când Slahi va fi eliberat.” Ian Cobain, Spencer Akerman, The Guardian       Fragment din jurnal:       „Pe la miezul nopții, m-am trezit auzind oameni care se mișcau de colo-colo, deschizând și închizând uși cu zgomot. Când gardianul a deschis ușa camerei mele, am întrezărit chipul unui prieten mauritan care mă însoțise cu mult timp în urmă, când vizitasem Afganistanul, în 1992, în timpul luptei împotriva comunismului. Părea trist și măcinat, și m-am gândit că fusese supus unor torturi dureroase. Aproape că-mi pierdusem mințile, știind cu certitudine că voi suferi cel puțin la fel de mult, ținând seama de relația lui strânsă cu președintele mauritan și de puterea familiei sale - atribute de care eu nu dispuneam. Probabil că vorbise despre mine și de aceea îl aduseseră aici.     - Scoală-te! mi-au spus gardienii. Pune-ți turbanul.     Mi-am pus turbanul murdar, mi-am adunat ultimele puteri și i-am urmat spre camera de interogatoriu, că o oaie dusă spre destinația finală: abatorul.     Când am trecut pe lângă cel pe care-l văzusem mai devreme, mi-am dat seama că nu era decât un gardian tâmp, care nu izbutise să-și păstreze uniforma așa cum ar fi trebuit. Picotea; probabil că tocmai îl treziseră și nu avusese timp nici măcar să se spele pe ochi. Nu era prietenul meu; neliniștea, teroarea și frica îmi dominau mintea. Ai mila, Doamne! M-am simțit cumva ușurat. Comisesem vreun delict? Nu. Prietenul meu comisese vreun delict? Nu. Plănuiserăm noi comiterea unui delict? Nu. Tot ce făcuserăm împreună fusese să mergem în Afganistan, în februarie 1992, pentru a-i ajuta pe cei de acolo să lupte împotriva comunismului. Iar în privința mea, asta nu reprezenta un delict, cel puțin nu în Mauritania.     Atunci de ce eram speriat? Pentru că delictul este ceva relativ; ceva ce guvernele definesc și redefinesc după cum au chef. Majoritatea oamenilor nu știu, realmente, pe unde trece linia care separă încălcarea legii de neîncălcarea ei.„