Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars

Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv din București a izbucnit un incendiu, în timpul unui concert al trupei rock Goodbye to Gravity. 186 de persoane au fost rănite, iar numărul morților a ajuns la 65. A fost cel mai grav incident de acest fel din România postdecembristă. Alexandra Furnea avea 27 de ani când a fost rănită în Colectiv. Această carte este mărturia ei despre noaptea incendiului, despre experiența în Spitalul de Arși din București și despre consecințele corupției și nepăsării.   Jurnalul lui 66 s-a născut din dorința și nevoia de a spune adevărul despre incendiul din clubul Colectiv și despre ceea ce i-a urmat. Am vrut să vă ajut să înțelegeți că am fost - și ați fost - mințiți atunci când ni s-a spus că „avem tot ce ne trebuie”. Mi-am dorit să știți de ce atât de mulți dintre noi au murit în spitalele nevindecării. Am încercat să descriu felul în care am fost abandonați de sistemul medical după ce am scăpat din acele sălașuri ale suferinței. Am ținut să vă am alături în drumul anevoios, niciodată încheiat, spre recuperare. Căci viața nu a mers înainte după tragedie, ci s-a oprit acolo, în cenușa din container, și a fost înlocuită cu o altă existență, într-un alt trup, dependent pentru totdeauna de proceduri medicale și operații. Am sperat că voi izbuti să vă fac să trăiți alături de mine toate acestea pentru că doar împreună putem să dăm sens și coerență ororilor din acele zile și din anii care le-au urmat. Și, nu în ultimul rând, nădăjduiesc că vă veți regăsi în patimile mele, ca victime ale corupției, din cauza căreia aproape fiecare român are un Colectiv al său. Dincolo de a fi confesiunea mea despre ce s-a petrecut în noaptea de 30 octombrie 2015 și după aceea, jurnalul este un testament indelebil pe care îl las României, în speranța că, într-o zi, asemenea tragedii nu vor mai fi posibile.   Fragment din cartea „Jurnalul lui 66. Noaptea in care am ars” de Alexandra Furnea:   "- Tu ai fost acolo, nu domnișoara? ma intampina direct profesorul. - Buna seara, da. Am venit la dumneavoastra pentru ca... - Eu nu am cum sa te ajut. Nu prea vreau sa ma bag in toata treaba asta cu Colectivul. E multa politica la mijloc si ar da prost. - Il privesc confuza. Politica? Ce legatura are asta cu consultatia mea? M-a intrerupt atat de brusc, incat mi-am pierdut sirul gandurilor. incerc sa-mi revin. - Dar, domnule doctor, eu... Eu vreau doar o parere despre aratator. Nu ma intereseaza politica. Stiti, ma doare foarte tare si supureaza, in plus... - Ei, si? Nu se ocupa de tine aia de la Arsi? Ce cauti tu la mine? De ce nu te duci la ei? - Am fost, dar... - Pai, si? Nu e problema mea sa repar ce strica altii. Intoarce-te la ei. Eu n-am ce sa-ti fac. - Ma simt complet umilita. Nu inteleg de ce m-a mai primit daca stia ca nu vrea sa ma trateze. Putea sa transmita prin asistenta ca are programul plin, sau o alta scuza. Orice ar fi fost mai decent decat o asemenea scena. In geaca mea larga, cu pansamentele itindu-mi-se murdare de sange si de creme pe sub haine, incapabila sa deschid o usa singura, imi vine sa plang de neputinta. Inlemnesc in fata profesorului cu radiografia sub bratul drept. Nu stiu daca are rost sa insist sau daca ar fi mai bine sa plec pur si simplu fara sa mai spun vreun cuvant. Genunchii mi se inmoaie dintr-odata si mi se face rau din cauza caldurii. Transpir si sudoarea mi se prelinge pe obrajii tumefiati. Nu pot sa ma dezbrac fara ajutor si nu indraznesc sa i-l cer doctorului Pavel. Cat despre asistenta dumnealui, a iesit din cabinet in tromba, fara sa se uite la mine. Sunt din nou singura si nevolnica, printre oameni a caror meserie este sa isi ocroteasca semenii. Dar nu o fac. Dimpotriva. Intre noi este o liniste mormantala. Barbatul se joaca cu un pix pe birou si ma cerceteaza pe sub ochelari. Inghit in sec si, cu ultimele forte, continui. - Va rog, daca tot am venit, macar sa va arat radiografia. - Daca insisti... - Ma asez in sfarsit - chiar daca nepoftita - si scot cu dificultate placa din plic. Imi tremura mainile de la efort. O pun pe masa inaintea medicului, care o priveste scurt, apoi imi face semn s-o iau de acolo. - Mda, pare a fi o artrita. Altceva? - Ma chinui sa o bag la loc. Profesorul Pavel imi urmareste detasat gesturile neindemanatice. Nici acum nu se ofera sa ma ajute. Degetele mele bolnave nu ma asculta. Trec cateva minute jenante de mosmoleala. Cand reusesc in sfarsit, siroiesc de transpiratie si ma ustura ranile de pe scalp sub caciula groasa. Apoi, baigui invinsa: - Ce... ce ma sfatuiti sa fac? - Sa te duci la Arsi, sa-ti zica aia."