Jurnalul lui Sake

Un semn că scriitoarea Sake se ia în serios este felul în care ea se raportează la unealta ei, limba în care a ales să scrie. Limba română. Sake s-a născut într-o crescătorie de câini din Quebec și a fost vândută, pe când avea două luni, unei familii de quebechezi francofoni. Aceștia, dovedind o rară lipsă de inventivitate, au numit-o Pitoune, sau, pe românește, Cățel. Pentru motive rămase necunoscute, au abandonat-o trei luni mai târziu la SPCA (Societe pour la prevention de la cruaute envers les animaux). De acolo, aproape imediat, au cumpărat-o ei, cam la o treime din prețul pieței. În casa lor, Pitoune s-a văzut numită Sake și a fost încadrată într-un program accelerat de imersie lingvistică. A fost obligată să reînvețe în limba română toate comenzile canine de bază, deja însușite de ea în franceză. Vino, hai, stai, șezi, culcat... în loc de viens, marche, arret, assis, couche... Chiar și lătratul i s-a schimbat, din „Wouf!” în „Ham!". Ajunsă scriitoare, ea a descris toată această aventură personală într-o vibranță pagină de jurnal, care începe cu o formulare memorabilă: „Când am început să scriu în limba română, eu m-am născut a doua oară." Fragment din carte: "Mi-a devenit din ce în ce mai greu să mă strecor neobservată la ședințele cenaclului Eminescu. La ultima ședință pe anul trecut m-am dus ascunsă în geanta lui Sorin, una marca Fossil, fabricată din multă pânză și puțină piele. Am ajuns cu mare întârziere, când tocmai își începea lectura Petru Șerban, invitatul vedeta al serii, un artist plastic recunoscut în comunitatea noastră și intrat, cu numele, în câteva enciclopedii. Eram instalată confortabil, la piciorul mesei, când ziaristul Ovidiu Moț, cel care în anii din urmă și-a croit o nouă reputație, de cântăreț de colinde, s-a adresat audienței pe un ton glumeț: „Fiți atenți ce spuneți, că din geanta aia ne ascultă Sake! " Urmărea a fost ca Sorin, ca să contrazică suspiciunea, m-a mutat cu tot cu geantă lângă cuierul de la ușă, de unde n-am mai auzit decât fragmente din cuvântarea artistului. Omul și-a făcut un obicei din a pronunța, în luări de cuvânt la diverse evenimente din comunitate, dar și în discuții particulare, un îndemn care, spune Sorin, îl situează în poziția de promotor al propriului interes: „Să ne cunoaștem și să ne respectăm artiștii! Numai astfel vom putea noi, românii din Canada, să ne păstrăm identitatea culturală !" A mai fost auzit lansând idei de proiecte avântate, a căror punere în practică se bizuie pe generozitatea buzunarelor altora. Gen: „Sunt atâția ingineri români la Montreal! Oameni cu lefuri bune! știți ce cred eu c-ar trebui să facă ei? Să strângă bani și să ridice, domnule, o biserică !" La cenaclu, Petru Șerban a citit un eseu „total", unul despre lucrurile care au contat cu adevărat pentru el într-o viață dedicată artei. A vorbit despre materiale și culori, despre necesară privire iscoditoare îndreptată către tot ce există, despre rolul formativ al modelelor, despre femeie, văzută ca o supraentitate cu multiple fete, pe care el, artistul, a tratat-o întotdeauna cu infinit respect, fiind recompensat cu beneficii certe. "